Acum sunt un om mort - un cadavru pe fundul unui puţ. A trecut multă vreme de când mi-am dat ultima suflare, inima mi s-a oprit demult, însă nimeni, în afară de ticălosul meu ucigaş, nu are habar de câte mi s-au întâmplat. Iar el, nenorocitul acela, spre a fi sigur că m-a ucis, mi-a ascultat răsuflarea, mi-a luat pulsul, apoi mi-a tras un picior în coaste, m-a cărat la puţ, m-a săltat şi mi-a dat drumul în el de-a berbeleacul. În vreme ce mă prăvăleam în puţ, capul meu, pe care-l spărsese mai întâi cu o piatră, s-a făcut fărâme, iar chipul, fruntea, obrajii mi s-au făcut zob, s-au făcut una cu pământul. Mi s-au frânt oasele, iar gura mi s-a umplut de sânge. De patru zile nu m-am mai întors acasă; mă caută nevasta, copiii. Fata mea s-a prăpădit de atâta plâns, tot stă şi se uită la poarta grădinii; toţi stau cu ochii ţintă la drum, la poartă. Oare stau, într-adevăr, cu ochii ţintă la poartă? Nici asta nu ştiu. Poate că s-au obişnuit deja, ce e rău în asta? 

Câtă vreme se află aici, omul are simţământul că viaţa continuă să se scurgă la fel ca mai înainte. Înainte de a mă naşte eu, în spatele meu exista un timp fără zăgazuri. Şi după moartea mea va fi un timp nemărginit. Pe când trăiam, nu mă gândeam deloc la aceste lucruri; îmi continuam viaţa fericit, între două timpuri întunecate. Eram fericit, se pare că eram fericit; acum pricep asta. Eu eram cel care făurea cele mai izbutite auriri din atelierul Padişahului Nostru şi nici un miniaturist nu mă întrecea în măiestrie. Din lucrările pe care le împlineam în afara atelierului câştigam nouă sute de aspri1 . Desigur că toate aceste lucruri îmi fac moartea şi mai greu de îndurat. Eu înfăptuiam doar decoraţiunile şi aurirea; împodobeam marginile paginilor, pictam interiorul ramei, desenam frunze multicolore, ramuri, trandafiri, flori, păsări, vălătuci de nori, în genul celor chinezeşti, frunze care se întrepătrundeau, păduri pline de culoare şi gazele care se piteau în ele, padişahi, copaci, seraiuri, cai, vânători... 

Pe vremuri, desenam uneori şi motive decorative pe fundul câte unei farfurii; alteori, o făceam pe spatele vreunei oglinzi, în scobitura unei linguri, în vreo vilă de pe Bosfor, pe tavanul vreunui conac ori pe vreun cufăr... Iar în anii din urmă am lucrat doar pe pagini de carte, deoarece Padişahul Nostru oferea foarte mulţi bani pentru cărţile pictate. Nu voi spune că, atunci când m-am confruntat cu moartea, am înţeles că banii n-au nici o importanţă în viaţă. Omul cunoaşte însemnătatea banilor, chiar şi când nu se mai află în viaţă. Ştiu că acum, constatând că îmi auziţi vocea în starea în care mă găsesc, confruntaţi cu acest miracol, gândiţi în felul următor: mai lasă-ne cu cât ai câştigat în timpul vieţii. Povesteşte-ne mai degrabă ce ai văzut acolo. Ce este după moarte, unde se află sufletul, cum sunt Raiul şi Iadul, ce vezi pe acolo? Cum este moartea, oare suferi? Aveţi dreptate. Ştiu că omul se întreabă mereu, în răstimpul vieţii, ce se întâmplă dincolo. Mi s-a istorisit povestea unui om care rătăcea printre cadavre, pe câmpuri de luptă însângerate, mânat doar de o asemenea curiozitate... Acest om, care căuta, printre luptătorii răniţi aflaţi în agonie, o persoană care să fi murit şi să fi înviat, spre a-i dezvălui tainele lumii de dincolo, a fost confundat de ostaşii lui Timur cu un inamic şi retezat pe din două cu o lovitură de sabie, aşa încât a crezut că, pe lumea cealaltă, omul este despărţit în două.