Am considerat întotdeaana că Revelionul, cu excesele de mâncare şi băutură şi cu hotărârile luate în ceasul al doi-sprezecelea şi sortite eşecului, constituie un prilej jalnic de veselie forţată, de sărutări şi de toasturi ţinute la miezul nopţii. Aşadar, când am auzit că în satul Lacoste, situat la câteva mile depărtare, patronul restauranUilui „Le Simiane” oferea ainiabilei sale clientele un prânz cu şase feluri de mâncare, stropit cu şampanie roz, ni s-a părut că acesta ar fi un mod mult mai amuzant de a ne începe următoarele douăsprezece luni. Pe la 12.30, micul restaurant cu ziduri de piatră era plin. Am zărit o mulţime de persoane destul de rotofeie, familii întregi cu acea împlinire a trupului – embonpoint, cum spun francezii care provine din obiceiul de a petrece neabătut două sau trei ore din zi la masă, cu ochii în farfurie, renunţând la orice conversaţie, pentru a respecta astfel cu stricteţe ritualul favorit al Franţei. Patronul restaurantului, un om care adusese la perfecţiune arta de a se strecura printre mese în ciuda faptului că era destul de corpolent, îşi pusese un smoching de catifea şi papion. Mustaţa sa, unsă cu o pomadă care o făcea să lucească, tremura din pricina entuziasmului cu care îşi declama meniul: pate de ficat, homari, ftiptură de vită, salate fine drcse cu ulei, brânzeturi selectate cu grijă, deserturi uşoare, digestifs. Era o arie gastronomică pe care o interpreta în dreptul fiecărei mese, sanitându-şi vârfurile degetelor atât de des, încât probabil că îşi tocise buzele. După ce în final rosti bon appetit, în restaurant se făcu linişte, toată lumea dând atenţia cuvenită bucatelor servite, în timp ce mâncam, soţia mea şi cu mine ne gândeam la Revelioanele precedente, majoritatea petrecute în ceaţa de nepătruns a Angliei. Ne venea greu să asociem lumina soarelui şi ceiul de un albastru intens cu ziua de întii lanuarie, dar toţi ne asigurau că este normal să fie aşa. La urma m-melor, ne aflam în Provence.