Băiatul blond îşi dădu drumul pe ultimul metru de stîncă şi începu să-şi
croiască drum spre lagună. Deşi îşi scosese jerseul de şcoală şi-l tîra acum
într-o mînă, cămaşa cenuşie îi asudase pe trup şi părul i se lipise de frunte.
De jur împrejur, brazda lungă trasă prin junglă devenise o baie fierbinte. Se
trudea să-şi facă loc printre liane şi printre trunchiurile zdrobite, cînd o
pasăre, o apariţie roşie şi galbenă, ţîşni cu un ţipăt de vrăjitoare; ţipătului îi
răspunse un altul.
― Hei! se auzi. Stai o clipă!
Desişurile din marginea brazdei se scuturară şi picături de ploaie căzură
grindină.
― Stai niţel! zise vocea. M-am încurcat în liane.
Blondul se opri şi îşi trase ciorapii cu un gest automat, de parcă ar fi
fost acasă, nu în junglă.
Vocea se auzi iar:
― De-abia mă pot mişca printre lianele astea.
Cel ce vorbise ieşi cu spatele dintre desişuri, iar crăcile îi zgîriară
hanoracul slinos. Mărăcinii se agăţaseră şi îi zgîriaseră rotulele goale şi
plinuţe ale genunchilor. Se aplecă, scoase cu grijă ţepii mărăcinilor şi se
întoarse. Era mai scund decît băiatul blond şi foarte gras. Înaintă, uitîndu-se
atent pe unde calcă, apoi înălţă capul şi privi prin lentilele groase ale
ochelarilor.
― Unde-i omul cu megafonul?
Blondul clătină din cap.
― E o insulă. Cel puţin, aşa cred, zise el. Uite un colţ de stîncă în apă. Te
pomeneşti că n-o fi nici un om mare pe aici.
Grăsanul păru uimit.
― A fost pilotul ăla. Dar nu era în compartimentul pasagerilor, ci în
carlingă.
Blondul făcu ochii mici şi scrută colţul de stîncă.
― Ce s-o fi întîmplat cu puştii? continuă el. Trebuie să fi scăpat cîţiva.
Sînt convins. Tu ce crezi?
Blondul porni degajat spre malul mării. Încerca să se poarte cît mai
firesc şi nu se arătă prea indiferent la cele auzite, dar grăsanul se grăbi să-l
urmeze.