Era ziua în care a murit Câine. Eu aveam şaisprezece ani, Carl, cincisprezece. Cu câteva zile în urmă, tata ne arătase cuţitul de vânătoare cu care l-am ucis. Avea o lamă lată care lucea în lumina soarelui şi câte o canelură în fiecare parte. Tata ne-a explicat că adânciturile erau acolo ca să canalizeze sângele când tranşai prada. Numai auzind acest amănunt, Carl s-a făcut palid, iar tata l-a întrebat dacă nu cumva avea să i se facă din nou rău de maşină. Cred că ăsta a fost motivul pentru care Carl şi-a jurat că va împuşca ceva, orice, numai ca să poată tranşa victima – s-o facă bucăţele-bucăţele, dacă asta trebuia făcut. — După care o voi frige şi o vom hali, a spus el stând în picioare în dreptul hambarului, în vreme ce eu rămăsesem cu capul aplecat deasupra Cadillacului DeVille al tatei. — El, mama, tu şi cu mine. OK? — OK, am răspuns eu în vreme ce roteam capacul de la delcou ca să găsesc punctul de aprindere. — Şi Câine poate primi o ciozvârtă, a spus el. Va fi suficient pentru toată lumea. — Sigur va fi, am confirmat eu. Tata spunea că îl botezase pe câine Câine pentru că pe moment nu se putuse gândi la altceva. Dar eu cred că îi plăcea la nebunie numele ăla. Semăna cu el. Nu spunea decât strictul necesar şi era atât de american încât trebuia să fie norvegian. În plus, iubea animalul ăla. Cred că aprecia compania câinelui mai mult decât pe cea a oricărei fiinţe umane. Poate că ferma noastră de munte nu are prea multe lucruri cu care să se laude, însă peisajele sunt frumoase, iar pământul, întins – suficient de întins pentru ca tata să-l numească „regatul meu”. Şi, zi de zi, în vreme ce eu stăteam mereu aplecat peste Cadillac, îl puteam vedea pe Carl cum pleacă cu câinele tatei, cu puşca tatei şi cu cuţitul tatei. Îi vedeam cum se transformă în nişte punctuleţe pe fundalul muntelui golaş. Nu am auzit însă niciodată vreun foc de armă. Iar când se întorcea la fermă, Carl întotdeauna spunea că nu a dat peste nicio pasăre bună de vânat, iar eu îmi ţineam gura închisă, chiar dacă zărisem deja un mic stol de găinuşe-de-munte luându-şi zborul de pe versant şi-mi dădusem seama în felul ăsta cam pe unde trecuseră Carl şi Câine. Într-o zi am auzit, în sfârşit, un foc de armă. Am tresărit atât de tare încât m-am lovit cu capul de interiorul capotei. Mi-am şters uleiul de motor de pe mâini şi mi-am îndreptat privirea către versantul acoperit cu iarbă-neagră {1} , în vreme ce ecoul împuşcăturii se prăvălea ca tunetul peste satul de la poale, aşezat lângă lacul Budal. Zece minute mai târziu, Carl şi-a făcut apariţia în fugă, încetinind de cum a ajuns suficient de aproape pentru ca mama sau tata, aflaţi în casă, să-l poată zări. Câine nu mai era cu el. Carl nu mai avea nici puşca. Îmi imaginam deja ce putuse să se întâmple, aşa că m-am îndreptat către el. De cum m-a zărit, s-a răsucit pe călcâie şi a început să facă, păşind rar, cale întoarsă. L-am prins din urmă şi am văzut că obrajii îi erau scăldaţi în lacrimi. — Am încercat, a spus el printre suspine. Au zburat chiar prin faţa noastră, erau atât de multe, iar eu le-am ţintit, însă pur şi simplu n-am putut s-o fac. Apoi am vrut ca voi să auziţi că cel puţin am încercat, aşa că am lăsat ţeava puştii în jos şi am apăsat pe trăgaci. De îndată ce păsările au plecat, mi-am coborât privirea şi l-am zărit pe Câine zăcând acolo. — Mort? am întrebat eu. — Nu, a răspuns Carl, începând să plângă de-a binelea. Doar că… va muri. Îi curge sânge pe gură şi are ochii făcuţi praf. Zace pur şi simplu acolo, pe pământ, scânceşte şi tremură. — Fugi, i-am spus eu. Am început amândoi să fugim şi peste câteva minute am zărit ceva mişcându-se printre tufele de iarbă-neagră. Era coada lui Câine. Ne simţise mirosul. Am rămas amândoi în picioare lângă el. Ochii lui arătau ca două albuşuri de ou făcute zob. — S-a zis cu el, am spus eu, nu pentru că aş fi fost vreun expert – aşa cum pare a fi oricare cowboy din orice western –, ci pentru că, în cazul în care s-ar fi produs un miracol şi Câine ar fi supravieţuit, o viaţă de câine de vânătoare orb pur şi simplu nu merita trăită. Trebuie să-l împuşti, am adăugat eu. — Eu?! a exclamat Carl de parcă nu i-ar fi venit să creadă că tocmai îi sugerasem să ia viaţa unei fiinţe. Atunci m-am uitat la el. La fratele meu mai mic. — Dă-mi cuţitul, i-am zis. Carl mi-a întins cuţitul de vânătoare al tatei. Mi-am pus o mână pe capul lui Câine, iar el a început să-mi lingă încheietura. L-am apucat de pielea de pe ceafă, iar cu cealaltă mână i-am tăiat gâtul. Am fost însă atent, aşa că nu s-a întâmplat nimic neprevăzut. Câine doar a avut un spasm. Abia la a treia încercare am reuşit să-i tai beregata cum se cuvine, iar apoi a fost ca atunci când găureşti o cutie de suc mult prea jos – sângele a început să se reverse de parcă de multă vreme ar fi căutat o şansă să se elibereze. — Aşa, am zis eu lăsând cuţitul să cadă peste iarba-neagră. Am văzut apoi sângele prelingându-se prin canelurile cuţitului şi m-am întrebat dacă nu cumva mă stropisem cu el pe faţă, pentru că simţeam ceva cald prelingându-mi-se pe obraz. — Vezi că plângi, mi-a atras atenţia Carl. — Să nu-i spui tatei. — Că plângi? — Că nu ai reuşit să-l… că nu l-ai putut omorî. Vom spune că eu am hotărât s-o facem, dar că tu ai mânuit cuţitul. OK? Carl a încuviinţat: — OK. Am aburcat leşul câinelui pe umăr. Era mai greu decât mă aşteptasem şi tot aluneca încoace şi-ncolo. Carl s-a oferit să-l care el, însă am văzut uşurarea din ochii lui în momentul în care i-am spus „nu”.

Regatul Jo Nesbo descarca gratis PDF.