― Am privit prin ochii lui. Am ascultat cu urechile lui şi-
ţi spun: el este! Oricum, unul mai bun nu vom obţine.

― La fel ai spus şi despre frate-său.
― A fost considerat incompatibil. Din alte motive. Fără nici
o legătură cu aptitudinile lui.
― Şi cu soră-sa, la fel. Există îndoieli şi-n legătură cu el.
E prea maleabil. Gata oricând să se lase dominat de voinţa
altuia.
― Nu însă dacă respectivul îi este duşman.
― Şi-atunci, ce-o să facem? Îl înconjurăm tot timpul cu
duşmani?
― Dacă va fi nevoie...
― Parcă spuneai că-ţi place puştiul.
― Dacă gândacii pun mâna pe el eu rămân
prietenul lui cel mai bun. ― Bine. La urma
urmei, salvăm lumea. Ia-l!
Femeia de la monitoare îi zâmbi prietenos, îi ciufuli părul şi
spuse:
― Andrew, cred că deja ţi-e pur şi simplu scârbă de
monitorul ăsta oribil. Ei bine, am o surpriză pentru tine. Azi îl
scoatem. O s-o facem chiar acum şi n-o să te doară deloc!
Ender încuviinţă din cap. Bineînţeles, era o minciună că
n-avea să-l doară deloc. Dar deoarece adulţii o repetau
întotdeauna, când ceva urma într-adevăr să doară, se putea
bizui pe afirmaţia aceea ca fiind o precizare destul de corectă
a viitorului.
Uneori, minciunile erau mai sigure decât adevărul.

― Hai încoace, Andrew, şi aşază-te aici, pe masa de
examinare. Peste câteva clipe vine şi doctorul.
Fără monitor... Ender încercă să-şi imagineze cum avea să
fie fără micuţul aparat implantat în ceafa. "O să mă întorc pe

spate în pat şi n-o să mă mai apese. N-o să-l simt furnicându-
mă şi absorbind căldura când îmi fac duş.

Şi Peter n-o să mă mai urască. O să vin acasă şi-o să-i arăt
că nu mai am monitorul, să vadă că nu-l păcălesc. Acum o să
fiu un copil normal, ca el. Atunci n-o să mai fie aşa de rău. O
să mă ierte că am purtat monitorul cu un an mai mult decât
el. O să fim...