Atunci când o experienţă trăită apare în cuvinte, ea pare moartă, palidă. O experienţă trăită în totalitate, prin care întreaga ta fiinţă dansează şi sărbătoreşte, atunci când ea este exprimată prin intelect, pare simplă, fără nici o semnificaţie. Aceia care nu ştiu multe, pot vorbi o grămadă, pentru că nu au cu ce să compare limbajul. Ei nu au la bază o experienţă originală; ei nu pot şti ceea ce fac. Odată ce o persoană ştie, ştie şi ce problematic este să încerci să te exprimi. Mulţi au rămas tăcuţi pentru totdeauna şi mulţi au rămas complet necunoscuţi din această cauză - pentru că nu putem să ştim pe cineva dacă nu vorbeşte. In momentul în care cineva vorbeşte, el intră în societate. Atunci când cineva se întrerupe din vorbit, el părăseşte societatea, nu mai face parte din ea. Limbajul este mediul prin care societatea există. Este la fel ca sângele: sângele circulă în tine şi tu exişti. Limbajul circulă în interiorul societăţii şi societatea există. Fără limbaj nu există societate. Astfel cei care au rămas tăcuţi, au dispărut din ea. Noi i-am uitat. De fapt, nu i-am cunoscut niciodată. Cândva Vivekananda a spus - şi este foarte foarte adevărat - că Buddha, Krishna şi Hristos pe care i-am cunoscut noi, nu sunt cu adevărat reprezentativi. Ei nu sunt cu adevărat centrali, ci se află la periferie. întâmplările cele mai importante s-au pierdut din istorie. Aceia care au devenit atât de tăcuţi încât nu au putut comunica cu noi nu ne sunt cunoscuţi. Ei nu pot fi cunoscuţi: nu există cale de a-i cunoaşte. Intr-un fel Vivekananda are dreptate însă aceia care au devenit atât de tăcuţi încât nu au putut spune absolut nimic despre experienţa lor nu ne-au fost de ajutor. Nu au fost destul de altruişti. De fapt, ei au fost total egoişti. Este adevărat că a spune orice despre adevăr este dificil, dar chiar şi acest lucru trebuie încercat. Trebuie încercat pentru că, chiar şi un adevăr diluat va fi de ajutor celora care trăiesc în iluzie totală. Chiar şi ceva care menţine un ecou foarte foarte îndepărtat îi va ajuta să se schimbe. Nu este ca şi cum Buddha ar fi foarte încântat de ceea ce spune. Orice ar spune, el simte că nu este adevărul. El simte acelaşi lucru pe care 1-a simţit Lao Tzu. Lao Tzu spune, „Ceea ce se poate spune nu poate fi adevărat. în momentul în care este spus, este falsificat." Şi totuşi, aceia care trăiesc în lumi ale multor, multor iluzii, aceia care dorm adânc, care adorm repede, pentru ei chiar şi o alarmă falsă poate fi de ajutor. Dacă ei se pot trezi din somnul lor, dacă ar putea fi aduşi la o nouă conştiinţă, la o nouă fiinţă, chiar şi o alarmă falsă este bună. Bineînţeles, atunci când se trezesc ei vor ştii că a fost falsă - dar ea i-a ajutat. într-un fel, oriunde ne-am afla şi orice am fi, suntem atât de falşi că, într-adevăr, adevărul pur absolut nu este necesar. EI nu te poate penetra. Nu poţi lua contact cu el; nu vei fi în stare sâ-1 înţelegi. Doar un adevăr foarte diluat, foarte modificat - într-un fel, falsificat - îţi poate părea atractiv, pentru că atunci tu poţi înţelege limbajul; căci el a fost tradus pentru tine. Aceste Upanishade sunt foarte simple, vorbesc ca de la 12 inimă la inimă. Ele nu sunt filozofice, ci religioase. Nu sunt preocupate de concepte, de teorii, de doctrine, ci de un adevăr trăit - ce este el şi cum poate fi el trăit. Nu te poţi gândi, nu poţi filozofe asupra lui. Nu poţi decât să te muţi în el şi să-i îngădui să se mişte prin tine. Poţi doar să îl porţi în pântecul tău, poţi doar să fii absorbit în totalitate în el. Poţi să te topeşti în el. Vom vorbi despre Upanishade, şi îmi voi prezenta propria mea experienţă în legătură cu acestea. Dar acesta este doar un mijloc de a progresa. Dacă nu te muţi în adevărata dimensiune, atunci nu-ţi va fi de folos. Dacă nu te mişti şi nu te arunci în necunoscut, nu te va ajuta. Sau, poate chiar să fie dăunător căci mintea este deja mult prea încărcată, mult prea grea. Ea nu mai trebuie încărcată. Eu mă aflu aici. pentru a o descărca.