Un factor declanşator al aplecării mele sistematice
asupra fenomenului — uitarea temporară a unor nume
proprii — a fost înregistrarea anumitor detalii, destul
de clar recognoscibile dacă nu în toate, măcar într-o
serie de cazuri. În acestea din urmă, nu era vorba numai
de uitare, ci şi de o falsă aducere-aminte. Celui care se
străduieşte să-şi readucă în memorie numele ce-i scapă îi

vin în minte alte nume — nume de substituţie —, recunos-
cute de îndată ca inexacte, dar continuând să-l obsedeze

cu îndărătnicie. Demersul care ar fi trebuit să ducă la
reproducerea numelui căutat s-ar părea că a suferit o
deplasare, rezultând un substitut greşit. Presupunerea
mea este că deplasarea nu se datorează unei manifestări
psihice arbitrare, ci se subordonează unor mişcări legice
şi, ca atare, previzibile. Cu alte cuvinte, pornesc de la
ipoteza că substitutul sau substitutele se află într-o
legătură detectabilă cu numele căutat şi sper că, reuşind
să dovedesc această legătură, voi izbuti să fac lumină
asupra modului cum intervine uitarea numelor.
În exemplul1

pe care l-am selectat pentru analiză în
1898, numele pe care încercam în zadar să mi-l amintesc
îi aparţinea maestrului creator al grandioaselor fresce
din Catedrala de la Orvieto, înfăţişând „lucrurile cele de
pe urmă“2. În locul numelui căutat — Signorelli — alte
două nume de pictori — Botticelli şi Boltraffio — se
impuneau minţii mele, dar le respingeam imediat şi
hotărât ca inexacte. Când cineva mi-a comunicat numele
corect, l-am recunoscut imediat şi fără nicio ezitare.