Mă uimea întotdeauna comportamentul prietenei mele Parvaneh. Nu se gândea deloc la onoarea tatălui ei: pe stradă vorbea cu voce tare şi se oprea să se uite în vitrinele magazinelor, arătându-mi cu degetul ce îi atrăsese atenţia. Îi tot spuneam că este necuviincios, dar ea nu ţinea cont. O dată ma strigat tare, urlându-mi numele tocmai de pe partea cealaltă a străzii, încât am simţit că mor de ruşine. Din fericire, nici unul dintre fraţii mei nu era prin preajmă, altfel numai Dumnezeu ştie ce sar fi putut întâmpla. Când ne-am mutat de la Qum la Teheran, Agha Jun al meu, „domnul tată“, mi-a dat voie să merg la şcoală şi, când i-am spus că fetele nu purtau lungul văl chador şi că eram luată în râs, mi-a îngăduit să ies acoperită numai cu manteau şi rusari – adică pardesiu şi basma pe cap –, cu condiţia să mă port cuviincios şi să nu-l fac de ruşine. De altfel, ştiam bine cum să-i apăr onoarea şi fără să port văl. Trebuie să-i mulţumesc unchiului meu Abbass pentru aceste concesii: „Dadash, fratele meu, important este ca o fată să aibă un caracter bun şi asta nu are nimic de-a face cu vălul… dacă ar fi rea, te asigur că chador-ul n-ar împiedica-o să uneltească cine ştie ce, încât să-ţi fie compromisă onoarea pentru totdeauna! Acum, locuind la Teheran, trebuie să vă adaptaţi la obiceiurile noastre: s-au dus vremurile în care o fată era obligată să stea în casă. Dă-i voie să meargă la şcoală şi să se îmbrace ca restul fetelor, altfel va deveni o ţintă a batjocurii“, l-am auzit spunându-i tatălui meu. Unchiul meu Abbass era într-adevăr o persoană luminată. Locuia la Teheran de aproape zece ani şi venea la Qum doar când murea cineva. Naneh Jun, bunica – odihnească-i-se sufletul în pace –, de fiecare dată când unchiul Abbass se întorcea acasă, îl ruga să vină să o vadă mai des, iar el exclama râzând binevoitor: „Ce să fac, mamă? Spuneţi-le rudelor să moară mai des, astfel încât să pot veni la Qum mai des!“. Şi atunci bunica, de jenă, se pişca de obraz atât de tare, că-şi lăsa nişte semne roşii care dispăreau abia după câteva ore. Soţia lui Abbass era din Teheran şi, chiar dacă purta chador-ul în timpul vizitelor la Qum, toţi ştiau că, la oraş, nu purta o îmbrăcăminte „corespunzătoare“, ca să nu mai vorbim de fiicele lor, care nici măcar nu ştiau ce înseamnă asta şi se duceau la şcoală fără văl. La moartea bunicii, casa în care îşi petrecuse copilăria tatăl meu a fost vândută şi fiecare a primit partea lui de moştenire. Atunci, unchiul Abbass a stăruit pe lângă el să ne mutăm la Teheran: „Frate, aici nu mai e de trăit… să punem laolaltă părţile noastre de moştenire, să deschidem un magazin, să muncim împreună – eu însumi mă voi îngriji să-ţi închiriez o casă aproape de noi –, astfel încât să vă puteţi face o viaţă mai bună, fiindcă, să vorbim limpede, banii adevăraţi se fac numai la Teheran“. La început, fratele meu mai mare, Mahmud, s-a opus, spunând că la Teheran se abandona calea cea dreaptă şi se pierdea credinţa. Pe fratele meu Ahmad, în schimb, l-a entuziasmat ideea de a deveni cineva în marele oraş. Mama – căreia îi spuneam Khanum Jun, „doamna mamă“ – era la rândul ei preocupată pentru noi, fetele: „La Teheran nu vor putea să găsească un soţ destoinic, nimeni nu ne cunoaşte, tot ce avem şi toate persoanele pe care le cunoaştem sunt aici. Masumeh a terminat gimnaziul şi e timpul să se căsătorească. Fati trebuie să înceapă şcoala şi numai Dumnezeu ştie ce-o să se aleagă de capul ei dacă învaţă la Teheran… toţi spun că atunci când o fată creşte la Teheran, sfârşeşte rău!“. Până şi fratele meu Ali, care era în clasa a treia, a vrut să-şi spună părerea şi a declarat că va avea el grijă s-o ţină sub control pe sora mea Fati. Apoi, ca să-şi demonstreze imediat autoritatea, i-a tras un şut, deşi fata se juca liniştită pe podea. Ea a scos un ţipăt, dar nimeni nu s-a preocupat în afară de mine, care am luat-o în braţe ca să o consolez şi am izbucnit spunând că era o nebunie să crezi că toate fetele din Teheran s-ar comporta rău doar pentru că trăiau acolo.