DINTRE CELE DOUĂ INTRĂRI ALE cafenelei ea o alegea întotdeauna pe cea mai puţin vizibilă, aceea pe care mulţi o numeau „uşa din umbră“. Stătea veşnic la aceeaşi masă din spatele sălii mici. La început nu vorbea cu nimeni, apoi a făcut cunoştinţă cu obişnuiţii cafenelei Condé, cei mai mulţi având vârsta noastră, cam între nouăsprezece şi douăzeci şi cinci de ani. Câteodată, ea se aşeza la mesele lor, dar, cel mai adesea, rămânea fidelă locu - lui său din spatele sălii. Nu venea niciodată la aceleaşi ore. O gă seai acolo dis-de-dimineaţă, ori apărea abia către miezul nopţii şi rămânea până la ora închiderii. Le Condé era cafeneaua care închidea cel mai târziu din cartier, împreună cu Le Bouquet şi La Pergola, dar era şi cea care adăpostea clienţii cei mai stranii. 

Odată cu trecerea timpului, stau şi mă-ntreb dacă nu cumva doar prezenţa ei dădea stranietate acestui loc şi acestor oameni, ca şi cum i-ar fi im preg - nat pe toţi cu parfumul ei. Închipuiţi-vă că aţi fi adus acolo cu ochii legaţi, că aţi fi instalat la o masă, că vi s-ar scoate legătura de la ochi şi vi s-ar da un răgaz de câteva minute ca să răs pun - deţi la întrebarea: În ce cartier al Pari sului sunteţi? Ar fi de-ajuns să vă observaţi vecinii, să le ascultaţi conversa ţiile şi veţi ghici pe dată: în preajma răs pântiei de la Odéon, pe care întotdea una mi-o închi - pui mohorâtă sub ploaie. Într-o bună zi, un fotograf a intrat la Condé. Nimic din înfăţişarea sa nu-l deo - sebea de ceilalţi clienţi: aceeaşi vârstă, aceeaşi ţinută vestimentară neglijentă. Purta o haină prea lungă pentru el, pan - ta loni de doc şi bocanci soldăţeşti. Îi foto - gra fiase pe mulţi dintre cei care frec ventau Le Condé. 

El însuşi devenise unul dintre obişnuiţii localului; ceilalţi îşi imaginau că face fotografii de familie. Mult mai târziu, pozele au apărut într-un album des - pre Paris, având ca explicaţii doar prenu - mele clienţilor sau poreclele lor.