Venise timpul ca Manny să înceapă şcoala. Statul avea o şcoală specială. Legea prevedea că Manny nu putea merge la o şcoală obişnuită datorită condiţiei sale. Elias Tate nu putea face nimic în această privinţă. El nu putea eluda legea deoarece acesta era Pământul şi teritoriul răului se întindea peste tot. Elias o simţea şi probabil că băiatul o simţea şi el. Elias înţelegea ce reprezenta zona, dar evident că băiatul nu înţelegea. La vârsta de şase ani, Manny arăta minunat şi puternic, dar tot timpul părea pe jumătate adormit, ca şi cum – gândi Elias – , n-ar fi fost născut pe de-a-ntregul. — Ştii ce este astăzi? întrebă Elias. Băiatul zâmbi. 

— În regulă. Ei bine, foarte mult depinde de profesor. Cât îţi aminteşti, Manny? O mai ţii minte pe Rybys? Scoase o hologramă a lui Rybys, mama băiatului, şi o ţinu în lumină. Uită-te la Rybys. Doar o secundă. Într-o zi amintirile băiatului vor reveni. Ceva, un stimul dezinhibant, fixat în băiat prin propriul său aranjament anterior, va declanşa anamneza, şi memoria băiatului va reveni tumultuos: concepţia lui despre CY 30 – CY 30 B, perioada din uterul lui Rybys pe când ea se lupta cu boala-i îngrozitoare, călătoria spre Pământ, poate chiar şi interogatoriul. În uterul mamei sale, Manny i-a avertizat pe cei trei: Herb Asher, Elias Tate şi pe însăşi Rybys. Apoi venise accidentul, dacă într-adevăr fusese ceva accidental. Şi, din această cauză, deteriorarea. Şi, datorită deteriorării, uitarea. Cei doi luară un mijloc de transport local spre şcoală. Un om mic şi agitat îi întâmpină, un oarecare domn Plaudet; era entuziasmat şi vroia să dea mâna cu Manny. Pentru Elias era limpede că asta era convenţia. Mai întâi dau mâna cu tine, gândi el, apoi te omoară. — Iată-l, deci, pe Emmanuel, spuse Plaudet radios. Mai mulţi copilaşi se jucau în curtea împrejmuită a şcolii. Băieţelul îl îmboldi timid pe Elias Tate, dorind evident să se joace, dar fiindu-i teamă.