Se trezi – şi se dori pe Marte. Văile, cugetă el. Cum ar fi să hoinăreşti  printre ele? Cu cât revenea la realitate, visul creştea tot mai mult, visul şi  dorinţa. Aproape că putea să simtă prezenţa învăluitoare a celeilalte planete, pe care o văzuseră doar agenţii guvernamentali şi personalităţile marcante. Cât  despre un funcţionar ca el… nu prea. — Te scoli sau nu? întrebă somnoroasă Kirsten, soţia lui, cu obişnuita ei  notă de neplăcută irascibilitate în glas. Dacă te scoli, apasă pe butonul pentru  cafea caldă al afurisitei ăleia de maşini. — Bine, spuse Douglas Quail, şi se îndreptă desculţ spre bucătărie.  Acolo, după ce apăsă conştiincios pe butonul pentru calea caldă, se aşază la  masă şi scoase o capsulă metalică mica şi galbenă ce conţinea „Dean Swift”.  Trase în piept cu iuţeală şi mixtura îi înţepă nasul şi­i arse cerul gurii.  Continuă totuşi să inhaleze; asta îl trezea şi permitea viselor, dorinţelor  nocturne şi aspiraţiilor întâmplătoare să se condenseze în ceva ce părea  raţional. Mă voi duce, îşi spuse el. Înainte de a muri, voi vedea Marte. Era imposibil, desigur, şi ştia asta chiar dacă o visa. Dar lumina zilei,  zgomotul pământesc al soţiei sale, care acum îşi peria părul în faţa oglinzii din  dormitor – totul nu făcea decât să­i reamintească ceea ce era. Un nefericit de  funcţionar plătit, îşi zise el cu amărăciune. Kirsten îi aducea aminte de asta cel  puţin o dată pe zi şi nu­i reproşa: era de datoria unei soţii să­şi aducă soţul cu  picioarele pe pământ. „Pe Pământ”, gândi el şi râse. Figura de stil era deosebit  de nimerită. — De ce chicoteşti? îl întrebă soţia, în timp ce intra în bucătărie cu  lunga­i cămaşă de noapte roz fluturând după ea. Pariez că­i un vis. Eşti mereu  plin de ele. — Da, răspunse el şi privi afară prin fereastra bucătăriei la maşinile pe  pernă de aer, la canalele pentru trafic şi la omuleţii energici care se grăbeau la  lucru. Curând se va afla şi el printre ei. Ca întotdeauna. — Pariez că­i ceva cu vreo femeie, zise Kirsten, însoţindu­şi vorbele cu o  privire ameninţătoare. 

— Nu. Cu un zeu. Zeul războiului. Are nişte cratere minunate şi în  adâncul lor se găsesc tot felul de forme de viaţă vegetală. 

— Ascultă. Kirsten se aplecă peste el şi­i vorbi cu căldură, nota de  asprime dispărându­i pentru o clipă din glas. Fundul oceanului – oceanului  nostru – este cu mult, infinit mai frumos. Ştii asta. Toată lumea ştie asta.  închiriază nişte branhii artificiale pentru amândoi, ia­ţi o săptămână de  concediu şi putem coborî şi sta acolo la una din staţiunile subacvatice deschise tot anul. Şi în plus… Se întrerupse. Nu mă asculţi. Ar trebui s­o faci. Ce­ţi  spun este mult mai bun decât viciul, decât obsesia ta marţiană, iar tu nici  măcar nu asculţi! Vocea i se ridică, ascuţindu­i­se. Doamne, sfinte, eşti  blestemat, Doug! Ce­o să se întâmple cu tine?