VICTOR NIELSON apăru din depozitele plasate în spatele magazinului,  împingând un cărucior Încărcat de cartofi spre sectorul „legume”, din raionul  de legume şi fructe. Începu să pună în coşul aproape gol cartofii de iarnă,  cercetându­l cu grijă pe fiecare al zecelea, ca nu cumva să aibă coaja atinsă sau să fie stricat. Unul dintre cei mari îl scăpă pe jos; când se aplecă să­l ridice,  aruncă o privire dincolo de şirul caselor de marcat şi de vitrinele cu ţigări de foi  şi dulciuri, dincolo de uşile mari din sticlă. Pe trotuar se învârteau câţiva  trecători; o rază de soare reflectată de bara unui Volkswagen ce ieşea din  parcarea magazinului îi ajunse în ochi. — Nu cumva era nevastă­mea? o întrebă pe Liz, o fată nemaipomenită,  din Texas, care era de serviciu la casă în acel moment. — Nu am idee, spuse Liz, marcând două cutii cu lapte şi o conservă cu  carne de vită slabă, tocată. Clientul mai vârstnic de la casă îşi vârî mâna în buzunarul interior al  hainei, căutând portofelul. — O aştept să treacă pe aici, îi zise Vic. Să mă anunţi când apare. Margo urma să­l ducă pe Sammy, fiul lor în vârstă de zece ani, la dentist, pentru nişte radiografii. Se temea de rezultatele acestor analize, cu atât mai  mult cu cât se aflau în aprilie – luna plăţii taxelor fiscale – iar contul său  atinsese cote neobişnuit de scăzute. Nemaiputând să îndure aşteptarea, se duse la telefonul public de lângă raftul eu supe la pachet, introduse o fisă în aparat şi formă numărul. — Alo, se auzi vocea lui Margo. — Ai rezolvat? Margo îi răspunse agitată: — A trebuit să­l sun pe doctorul Miles şi să amân. Mi­am adus aminte pe la prânz că azi e ziua când vorbisem să mă duc cu Anne Rubinstein la  Departamentul Sănătăţii, ca să depunem petiţia; e musai să o înregistrăm chiar azi pentru că, din câte am aflat noi, urmează să se încheie contractele. — Ce petiţie? — Prin care forţăm primăria să cureţe minele rămase în urma celor trei  case dărâmate, spuse Margo. Acolo unde se joacă toţi copiii după ce vin de la  şcoală. Sunt extrem de primejdioase. Tot felul de sârme ruginite şi stâlpi din  beton rupţi şi… — Nu puteaţi s­o trimiteţi prin poştă? o întrerupse el. De fapt, se simţea  uşurat. Dinţii lui Sammy nu păţeau nimic dacă mai aşteptau până luna  viitoare; urgenţa nu era chiar aşa de mare. — Şi cât stai acolo? înseamnă că nu vii să mă iei acasă cu maşina? — Pur şi simplu habar n­am. Ascultă­mă, dragă: sunt aşteptată în salon  de mai multe doamne… punem la punct ultimele amănunte legate de  prezentarea petiţiei. Dacă nu pot să vin, te sun în jur de ora cinci. Bine? După ce puse receptorul în furcă o porni spre casele de marcat. Nici un  client nu se afla prin preajmă, iar Liz îşi aprinsese pe şest o ţigară. Îi zâmbi  înţelegătoare, senzuală, şi îl întrebă: — Ce face băieţelul tău? — E bine. Probabil i s­a luat o piatră de pe inimă că nu mai merge. — Am un dentist bătrân şi foarte simpatic la care mă tratez, ciripi Liz.  Cred că are aproape o sută de ani. Nu mă doare absolut deloc. Râcâie puţin şi  gata. Ţinându­şi buza cu degetul mare şi unghia dată cu ojă roşie, îi arătă o  plombă din aur într­unul din molarii de sus. Când se aplecă să vadă, îl învălui  un parfum de tutun şi scorţişoară.