Suntem moderni de mai multe secole. Suntem astfel şi aş a vrem să fim. Această voinţă orientează întreaga viaţă a societăţilor noastre occidentale. Adeseori e criticat un aspect sau altul al modernizării; unii chiar critică „modernitatea" ca atare, dar toate eforturile „conservatoare" n-au reuşit decât cel mult să încetinească mişcarea, în vreme ce acţiunile propriu-zis ,,reacţionare" s-au soldat în general cu o accelerare a mişcării. Aşadar, vrem să fim moderni. Ne poruncim nouă înşine să fim moderni. Dar dacă această voinţă acţionează de secole, dacă această poruncă e dată şi este în vigoare de veacuri înseamnă că n-am reuşit încă să fim cu adevărat moderni, că, de fapt, capătul drumului, pe care am crezut că-l vedem concretizându-se de mai multe ori, s-a dovedit înşelător, un soi de miraj; că 1789, 1917, 1968, 1989 nu sunt decât etapele amăgitoare ale unui drum care nu ştim încotro duce. Evreii au avut noroc, n-au rătăcit prin deşert decât patruzeci de ani. Dacă această voinţă, acest îndemn de a fi moderni nu încetează să tulbure condiţiile vieţii comune, făcând ca revoluţiile să urmeze altor revoluţii, f'ară a ajunge vreodată să fie suficiente, f'ară a ajunge într-un punct în care să ne putem odihni, spunând „iată, în sfârşit, capătul strădaniei noastre", dacă această voinţă sau acest îndemn nu-şi atinge nicicând obiectul - ce înseamnă toate astea? Cum am putut să vrem atâta vreme şi să acceptăm să fim atât de adesea dezamăgiţi? Oare nu cumva nu ştim cu adevărat ce vrem? Oricât ne-ar fi de familiare semnele sau criteriile modernităţii, fie că e vorba de arhitectură, de artă, de ştiinţă sau de organizarea politică, nu ştim ce anume reuneşte aceste trăsături sau criterii, justificând desemnarea lor prin acelaş i atribut. Ne aflăm sub imperiul unei evidenţe care nu se explică uşor. Urmăm o poruncă pe care ne-am dat-o nouă înşine, şi ne întrebăm în ce constă ea exact sau până la urmă