O bogată literatură epistolară începe în lumea grecească mai ales în epoca alexandrină, care favorizează - într-o epocă de interiorizare a sufletului şi a vieţii - această relativ nouă formă stilistică. Deprinderea de a scrie mai mult, sau răspândirea obiceiului de a scrie (această Schreibseligkeit, cum i-ar zice un neamţ), cât şi nevoia de a te confesa unei alte persoane, sunt expresia unei societăţi care nu e prea absorbită de treburile publice şi care s-a deprins să trăiască mai individual. Căci cred că nu greşesc când afirm că epistola - în cea mai pură funcţie a ei , adică aceea de a sluji ca vehicul pentru o confesiune sau o comunicare de un ordin mai intim sau mai personal - e oglinda unei lumi care s-a desfăcut de lanţurile vieţii colective, care s-a retras din agora în interiorul celor patru pereţi , unde trăieşte mai mult pentru sine , cu gândurile şi preocupările sale. Evident că nu intră în această categorie scrisorile de comerţ, de afaceri şi altele asemenea, din care Egiptul ne-a păstrat o recoltă aşa de bogată şi aşa de instructivă, ce ne permite să studiem diversele aspecte ale traiului din epoca Ptolomeilor până în primele secole după Christos. 

Şi nu vor mai intra în categoria propriu-zisă a genului epistolar pur acele scrieri care numai formal au înfăţişarea unei epistole, dar care de fapt sunt adevărate tratate sau discursuri şi urmăresc un scop mai degrabă politic , îndeplinind rolul pe care la noi îl joacă aşa-numitele scrisori deschise , categorie în care vom vedea că intră şi anumite epistole ale lui Platon sau atribuite lui. Modelul în privinţa aceasta îl dăduse Isocrate, marele retor atenian , a cărui operă cuprinde o serie de scrisori ce nu sunt altceva decât manifeste politice.