Apariţia primului volum din seria Montauk (Proiectul Montauk: Experimente în timp) a confruntat majoritatea cititorilor români cu un caz ştiinţific excepţional prin ineditul său şi mai ales prin nota de veridicitate a faptelor şi evenimentelor care au fost descrise. Aşa după cum remarcam în nota introductivă a volumului respectiv, subiectul abordat are totuşi tendinţa să fie integrat cu uşurinţă la capitolul de science-fiction şi într-adevăr, cel puţin în Statele Unite ale Americii, el chiar aşa este considerat. Prin urmare, Preston Nichols şi Peter Moon sunt felicitaţi şi intens mediatizaţi ca doi autori de succes în literatura science-fiction, care au reuşit să publice un volum ce a devenit în scurt timp best-seller. Însă la o privire mai atentă, situaţia ni se prezintă cu totul altfel. Sunt prezentate destule dovezi (explicaţii ştiinţifice, scheme şi fotografii) care să ne pună cel puţin „pe gânduri” în ceea ce priveşte evenimentele care s-au petrecut la Montauk. În plus, există o multitudine de elemente care „se corelează”, urmând un scenariu perfect logic şi oarecum cunoscut în ceea ce priveşte anumite acţiuni secrete ale Guvernului american. 

Multe dintre astfel de proiecte, cel puţin în ideea lor de bază, au fost demult desconspirate de către diverşi autori (printre care cel mai de notorietate a fost William Milton Cooper), însă faptele care sunt implicate în Proiectul Montauk par să pună totuşi la grea încercare buna credinţă a omului de rând. Pe de o parte, datorită „educaţiei” ştiinţifice profund materialiste şi limitate la nişte concepţii şi prejudecăţi penibile, iar pe de altă parte datorită unei sistematice „lupte” de a anihila orice tentativă de abordare „neortodoxă” a legilor şi cunoştinţelor ştiinţifice de până acum. Care sunt metodele cele mai obişnuite pentru a realiza aceasta? De obicei, cei care prezintă idei, teorii, calcule şi demonstraţii care tind să clatine eşafodajul de carton al 5 concepţiei ştiinţifice actuale sunt denigraţi şi combătuţi aprig de majoritatea oamenilor de ştiinţă, ridiculizaţi şi chiar ameninţaţi de aceştia, astfel încât „rebelii” să se liniştească. Această „campanie de anihilare” a progresului ştiinţific care deranjează îşi atinge de cele mai multe ori scopul, întrucât - aşa după cum remarca plin de umor unul dintre savanţii nonconformişti ai timpurilor noastre -„...este greu să ţii piept singur unei haite de lupi care ameninţă să te sfâşie”. Cei mai mulţi dintre cercetătorii, savanţii şi oamenii de ştiinţă contemporani sunt chiar convinşi că ei au dreptate în cele ce susţin, fiind dominaţi de un imens orgoliu ştiinţific care le barează practic orice posibilitate de progres. Ei formează un fel de „club” închis, fiind precum orbii care conduc alţi orbi, refractari în cele mai multe cazuri la ideile novatoare şi geniale care apar şi tributari aşa-zisei „faime” ştiinţifice, diplomelor şi titlurilor pe care le deţin.