1. Există lucruri pe care reuşim să le facem fără a înţe - lege ceea ce facem; şi nu doar dintre cele pe care le efectuăm cu corpul nostru, cum ar fi locomoţia sau digestia, ci şi dintre cele pe care le facem cu mintea, cum sunt compune rea unei poezii sau recunoaşterea unei fizionomii. Atunci însă când ceea ce facem ţine de gândire, începe să fie dezirabil, dacă vrem ca lucrul respectiv să fie bine făcut, să şi înţelegem ceea ce încercăm să facem. 

Gândirea ştiinţifică şi cea istorică n-ar putea niciodată să ajungă foarte departe dacă oamenii de ştiinţă şi istoricii nu ar reflecta asupra propriei munci, dacă nu ar încerca să înţeleagă la ce năzuiesc şi nu s-ar întreba care e modul optim de a izbuti. Lucrul acesta este adevă rat în ca - zul filozofiei mai mult decât în oricare altul. Problemele filo - zofice se pot formula şi rezolva şi fără a avea o idee clară despre ce este filozofia, ce anume încearcă ea să facă şi care e moda - litatea optimă de a proceda; însă nu se poate realiza un mare progres înainte ca aceste întrebări să fi fost puse şi înainte de a li se fi dat un răspuns sau altul. Filozofia mai are în plus particularitatea că reflecţia asupra ei îi este constitutivă. Teoria poeziei poate fi sau nu de folos poetului – opiniile sunt în această privinţă împărţite –, dar ea nu face parte din poezie. Teoria ştiinţei şi teoria istoriei nu fac nici ele parte din ştiinţă, respectiv din istorie; dacă oa - menii de ştiinţă şi istoricii studiază aceste lucruri, o fac nu în calitatea lor de oameni de ştiinţă sau de istorici, ci în cali - tate de filozofi. Teoria filozofiei, în schimb, este ea însăşi o pro blemă pentru filozofie; şi nu doar o problemă posibilă, ci una inevitabilă, una pe care, mai devreme sau mai târziu, ea este obligată să şi-o pună. Din aceste două motive – că face parte dintre obiectele pe care el le studiază şi că fără ea şansele lui de reuşită în stu - diul celorlalte obiecte scad –, filozoful este nevoit să studieze însăşi natura filozofiei. Eseul de faţă se vrea o contribuţie la acest studiu; ţinta lui primordială este de a investiga ce este filozofia. 

2. Chestiunea ar putea fi abordată pe mai multe direcţii. Una dintre acestea ar depinde de relaţia care există între un obiect şi ceea ce se gândeşte despre el. Orice ştiinţă specială, am putea argumenta, trebuie neapărat să aibă ceva anume de studiat, iar particularităţile sale în privinţa scopului şi a metodei trebuie să se datoreze particularităţilor obiectului său de studiu. Potrivit acestui punct de vedere, s-ar părea că modul cel mai promiţător de abordare a problemei despre care discutăm ar consta în a defini mai întâi obiectul specific al gândirii filozofice şi a deduce apoi din această definiţie me - todele potrivite de urmat. Acest mod de abordare n-ar oferi însă şanse de reuşită decât cuiva convins că posedă deja o con - cepţie adecvată despre acel obiect; convins, cu alte cuvinte, că gândirea sa filozofică şi-a atins deja ţinta. Pentru mine, cel puţin, această cale este blocată; căci, deşi cred că anumite moduri de filozofare sunt mai rodnice decât altele, nu cunosc nici o filozofie care să nu fie o călătorie de explorare al cărei scop – cunoaşterea adecvată a propriului obiect – rămâne deocamdată neatins.