Se mai poate spune ceva nou pe această temă, după atîtea Ktudii, analize, interpretări, speculaţii făcute pînă acum? De la finele secolului XVIII, îndeosebi, tema naţiunii fiind extinsă Inerent asupra naţionalismului, ca produs „organic^ şi multiform, mi avut loc tot mai multe încercări de a defini fenomenul în cauză, a cărui complexitate pare a descuraja orice pretenţie de explorare completă şi definitivă. Cu toate astea, reluările, relecturile, insistenţele analitice, ca şi tentativele de noi sinteze rămîn mereu legitime, după cum rezultă şi din afluxul de publicaţii speciale din ultima vreme. „Moartea naţiunii4', proclamată solemn de unii critici, s-a dovedit momentan o falsă predicţie. La interesul explicabil sub unghi ştiinţific, se adaugă de la im timp unul de natură politică şi morală, legat de schimbările produse pe mapamond în secolul XX şi mai ales după disoluţia nistemului comunist din Europa Est-Centrală. 

Demantelarea zidului berlinez, ca simbol al diviziunii bipolare a lumii după a doua conflagraţie mondială, a fost semnul intrării într-o nouă eră, una ce IC voia marcată de liberalism şi democraţie. Regimurile totalitare nflscuseră peste tot un naţionalism sui generis, capabil de adecvări fi metamorfoze dintre cele mai stranii. Vechile scheme de interpretare iu i erau capabile să le cuprindă. S-au produs, de aceea, noi tentative de analiză, unele de un interes cu totul aparte. Enumerarea lor, în acest cadru, ar fi imposibilă, dacă nu şi fastidioasă, întrucît există deja numeroase bibliografii tematice. Sistematizări de tip comparatist ca acelea întreprinse în Canadian Review of Studies in Naţionalism (XVIII, 1991, 1-2) sau de Robert B. Pynsent într-o culegere tematică despre „literatura naţionalismului ca discurs identitar1 se anunţă mereu utile, mai ales că ele pun acest fenomen în raport cu modernitatea, pe linia unor preocupări notabile şi cînd e vorba de lumea românească2