Marile tragedii istorice care au marcat lumea noastră și care amenință și azi buna așezare a civilizației sunt, în mare parte, consecința optimismului netemperat, lipsit de scrupule. Fascinația intelectualilor și a oamenilor politici pentru idealism și utopie este expusă în acest tur de forță eseistic unei analize riguroase; antidotul capătă forma valorilor consensuale, ale tradiției, la care s-a ajuns de-a lungul timpului prin sacrificiu și compromis. Ironia și iertarea sunt semnele pesimismului înțelept, care ne poate salva de utopiile primejdioase, îndemnându-ne spre ceea ce este poate singurul progres care ne e îngăduit – să devenim mai buni și mai lucizi.

Filozof, scriitor, publicist, compozitor, realizator de emisiuni de televiziune, editor, Roger Scruton este una dintre cele mai marcante şi mai originale personalităţi ale vieţii intelectuale britanice. Scruton a fost profesor de filozofie la Colegiul Birkbeck din Londra şi la Universitatea din Boston şi a ţinut cursuri la numeroase universităţi de prestigiu, între care Princeton, Stanford, Louvain, Oslo, Bordeaux şi Cambridge. A fondat Grupul Conservator de Filozofie, care, în decursul anilor '70 şi '80, a avut o puternică in fluenţă asupra curentelor de opinie din Marea Britanie. Articolele sale, pe teme politice, sociale şi culturale, apar frecvent în presa engleză şi americană. Roger Scruton a jucat un rol important în trezirea interesului, în Occident, asupra situaţiei disidenţilor din ţările comuniste, fiind decorat pentru sprijinirea rezistenţei anticomuniste de către preşedintele ceh Václav Havel. Cărţile lui au fost traduse în peste 20 de limbi.

PREFAŢĂ

 În această carte examinez optimismul în ceea ce Schopenhauer numea forma sa „perversă“sau  „fără  scrupule“  (bedenkenlos)  și  arăt  ce  rol  are  pesimismul  pentru  regăsireaechilibrului  și  înțelepciunii  în  desfășurarea  activităților  omenești.  Nu  împărtășescdeznădejdea  atotcuprinzătoare  a  lui  Schopenhauer  sau  filozofia  renunțării  pe  care  aderivat-o  din  ea.  Nu  am  nici  o  îndoială  că  Sfântul  Pavel  avea  dreptate  să  recomandecredința, speranța și iubirea (agápe) ca virtuți care orientează viața către un bine mai înalt.Nu mă îndoiesc însă nici de  faptul că speranța, despărțită de credință și neclintită în  fața dovezilor istoriei,  este  un  bun  primejdios,  care îi  pune în  pericol  nu  doar  pe  cei  care  oîmbrățișează, ci și pe toți aceia care se hrănesc cu iluzii. Vechile  mituri  ne  spun  că,  la  începuturi,  singurii  muritori  de  pe  pământ  au  fostbărbații,  cărora  Prometeu,  sfidându-l  pe  Zeus,  le-a  oferit  în  dar  focul.  În  semn  derăzbunare, Zeus a poruncit să fie creată prima femeie, care i-a fost dată în căsătorie fratelui lui Prometeu. Numele ei era Pandora – cea atotdăruitoare. Zeus i-a oferit acesteia ca dar denuntă  o  cutie,  pe  care  a  sfătuit-o  să  nu  o  deschidă  niciodată.  Cedând  într-un  târziucuriozității,  ea  a  deschis  cutia  și  astfel  a  eliberat  în  lume  moartea,  boala,  disperarea,ranchiuna,  bătrânețea,  ura,  violența,  războiul  și toate celelalte  rele  pe care le cunoaștem.Pandora a închis pe dată cutia, iar înăuntru a rămas un ultim dar – darul speranței: uniculleac, dar și cea mai mare năpastă. Mă interesează, întâi  și întâi,  acele  sofisme  (fallacies)  care  par  să justifice  speranțasau,  cel  puțin,  să  facă  suportabilă  dezamăgirea.  Exemplele  mele  provin  din  mai  multedomenii,  însă  au  o  caracteristică  comună,  și  anume  ne  arată  că  în  inima  viziuniioptimistului  fără  scrupule  stă  o  greșeală  atât  de  evidentă,  încât  doar  cineva  prins  înghearele  amăgirii  de  sine  ar  putea-o ignora.  

Pesimismul este îndreptat tocmai împotrivaacestei amăgiri de sine. Un studiu despre foloasele pesimismului ne va dezvălui o trăsăturăfoarte interesantă a naturii umane, și anume că erorile evidente sunt de fapt și cel mai greude îndreptat. Ele  pot  presupune  greșeli  de  raționament, însă cauza lor, mai adâncă  decâtrațiunea, se află în nevoi emoționale care mai degrabă se apără pe sine cu orice armă le stăla îndemână decât să renunțe la confortul iluziilor ușor de procurat. Unul dintre scopurilemele este  să  urmăresc aceste  nevoi emoționale  până la  sursa lor  preistorică  și  să arăt căcivilizația este întotdeauna amenințată, din subteran, de tipare de gândire și de emoție care au fost, poate, utile speciei noastre la un moment dat, dar acum nu mai sunt. Convingerea  că  ființele  omenești  pot  fie  să  prevadă,  fie  să  controleze  viitorul  înavantajul lor  nu  ar  fi trebuit  să  supraviețuiască  unei lecturi  atente  a Iliadei,  cu  atât  maipuțin a Vechiului Testament. Faptul că ea a supraviețuit totuși ne amintește în chip raționalcă teza acestei cărți este întru totul zadarnică. Poate că o să vă facă plăcere cartea și o să fiți de acord cu ea; însă nu va avea nici o influență asupra celor pe care îi are de  fapt în vedere.  Iraționalitatea  pe  care  eu  o  explorez  este,  după  cum  se  exprimă  neuroentuziaștii(neuronerds), „cablată“ în cortexul uman și nu poate fi contracarată de ceva atât de delicatprecum un raționament.