Omenirea riscă să dispară fără să ştie de unde vine, dacă destinul ei a fost dirijat de stăpâni necunoscuţi şi dacă evoluţia naturală a fost falsificată. La ignoră faptul că strămoşii superiori, în timpuri străvechi, au clădit mari civilizaţii necunoscute în zilele noastre şi au încercat, asemenea nouă, cucerirea cosmosului. Mistere care ne fascinează şi ne intrigă prin nepătrunsul lor, ne suscită permanent interesul: înflorirea magică a arhitecturii egiptene, enigmele mitologiei greceşti, ale Hiperboreei, Atlantidei, construirii piramidelor, a „turnurilor oamenilor zburători” din Zimbabwe şi din Peru, cele ale levitaţiei, Kabalei, Graalului şi ale vechilor societăţi secrete. Având poate presentimentul că trăiesc sfârşitul unei ere, nonconformiştii vor să-şi smulgă ochelarii de cal şi să repună în discuţie tot ce le-a fost impus. În spiritul acestei preocupări şi la marginea istoriei oficiale vom propune, ca ipoteză, noi explicaţii ale istoriei vizibile şi invizibile, prelungindu-le prin introspecţii în ceea ce s-a convenit să se numească „universurile paralele” - cealaltă lume, antitimpul, antiuniversul -, nu cu abordarea insolită a tribunului sigur de dreptatea lui, ci cu umilinţa cercetătorului încăpăţânat şi totuşi conştient că avansează cu câţiva paşi. O eroare imensă a falsificat înţelegerea genezei noastre, şi istoria, susţinute de preistoria, a fost ceea ce s-a dorit să fie. Imaginaţi-vă fie o linioară subţire pe o linie lungă de cincizeci de milioane de kilometri, fie un grăunte de praf în Sahara. Cam aşa ar arăta, în date concrete, erele noastre istorice şi preistorice în conceptul spaţiu-timp. 

Oare este just să credem că civilizaţia noastră a fost limitată la acea liniuţă minusculă, că a fost doar acel infim grăunte de nisip? Tradiţiile noastre ancestrale, susţinute de intuiţii obscure şi tenace, ne sugerează ipoteza unui destin grandios, pe care omul l-ar fi trăit în cicluri de civilizaţii dispărute, însă ştiinţa oficială neagă această tendinţă care vrea să scoată la suprafaţă adevărurile misterioase ale trecutului. Un singur adevăr pare să subziste: cel al Misterului, în care trebuie să credem ca în unica realitate valabilă şi indestructibilă. Unul dintre cele mai mari genii din toate secolele, fizicianul Albert Einstein, omul care era poate cel mai apt să înţeleagă orice lucru, ne-a oferit cheia cunoaşterii şi a miracolului uman: „Cel mai frumos sentiment pe care îl poţi simţi”, scrie el, este simţul misterului. „Este sursa oricărei arte veritabile, oricărei ştiinţe adevărate. Cel care nu a cunoscut niciodată această emoţie, care nu are darul de a se minuna şi de a se entuziasma, mai bine ar fi mort: oricum ochii-ţi sunt închişi.” În această stare de spirit, Jean Cocteau a avut îndrăzneala să încurajeze proiectul la care lucrez, în care voi avansa ipoteze de-a dreptul aventuroase. Marele poet, având aceeaşi credinţă ca şi Einstein, ne-a onorat cu o lungă scrisoare care se termină cu aceste rânduri: Cartea dumitale ar trebui să fie păstrată spre consultare, meditând cu umilinţă la cortegiul de dovezi care justifică teribila şi necontenita stupiditate a oamenilor şi la descoperirile care continuă să se facă pe căi greşite. Mi-ai explicat multe dintre strofele „Requiem”-ului pe care le interpretam greşit, căci textele dumitale depăşesc exegeza şi îndreaptă tot ceea ce ni se arată strâmb.