Introducere

 Emisarii medievali ai Bisericii Catolice au adus în Marea Britanie, pe lângă întregul corpus al istoriei sacre, și un sistem universitar continental bazat pe clasicii greci și latini. Legendele autohtone precum cele despre regele Arthur, Guy de Warwick, Robin Hood, cotoroanța albastră din Leicester și regele Lear erau considerate suficient de adecvate pentru mase, însă la începutul epocii Tudorilor, clericii și clasele educate se refereau mult mai frecvent la miturile din Ovidiu, Vergiliu și la rezumatele despre războiul troian pentru gimnaziile clasice. Deși literatura engleză oficială din secolele XVI-XIX nu poate fi înțeleasă corect decât în lumina mitologiei grecești, clasicii au pierdut în ultimul timp atât de mult teren în școli și universități, încât nimeni nu se mai așteaptă ca o persoană educată să știe cine vor fi fost Deucalion, Pelops, Dedal, Enone, Laocoon sau Antigona. Ceea ce se știe astăzi despre aceste mituri provine în mare parte din versiunile pentru copii, cum ar fi The Heroes de Kingsley și Tanglewood Tales a lui Hawthorne; iar la prima vedere asta nu pare să conteze prea mult, deoarece de două mii de ani există moda de a respinge miturile ca pe niște închipuiri bizare și himerice, o moștenire fermecătoare din copilăria înțelepciunii grecești, pe care Biserica, desigur, o depreciază pentru a sublinia importanța spirituală mai mare a Bibliei. Însă valoarea lor în studiul istoriei, religiei și sociologiei europene timpurii nu poate fi supraestimată. Himeric este forma adjectivală a substantivului chimaera, care înseamnă „capră”. 

Acum patru mii de ani, Himera poate să nu fi părut cu nimic mai bizară decât orice simbol religios, heraldic sau comercial de astăzi. Era un animal monstruos, având (așa cum consemnează Homer) cap de leu, trup de capră și coadă de șarpe. S-a descoperit o Himeră sculptată pe zidurile unui templu hitit din Carchemish și, asemenea altor animale monstruoase, precum Sfinxul și unicornul, probabil că fusese la origine un simbol calendaristic: fiecare componentă reprezenta un anotimp al anului sacru al Reginei Cerului – la fel ca și cele trei strune ale lirei din carapace de țestoasă, potrivit lui Diodor din Sicilia. Acest an străvechi cu trei anotimpuri este discutat de Nilsson în cartea sa Primitive Time Reckoning (1920). Însă doar o mică parte din corpusul imens și dezorganizat al mitologiei grecești, care conține elemente preluate din Creta, Egipt, Palestina, Frigia, Babilonia și din alte locuri, poate fi categorisită, odată cu Himera, drept mit adevărat. Mitul adevărat poate fi definit ca reducerea la o sinteză narativă a mimodramei rituale interpretate în timpul sărbătorilor publice și în multe cazuri consemnate pictural pe zidurile templelor, pe vase, sigilii, boluri, oglinzi, cufere, scuturi, tapiserii și altele asemenea. Himera și celelalte animale similare din calendar trebuie să fi ocupat un loc central în aceste spectacole care au devenit, prin consemnările lor iconografice și orale, autoritatea primară sau carta instituțiilor religioase ale fiecărui trib, clan sau oraș. Subiectele lor erau acte de magie arhaice care promovau fertilitatea sau stabilitatea unui regat – regatele conduse de regine părând să fi precedat celor conduse de regi în întreaga regiune unde se vorbea limba greacă – și amendamente la acestea, introduse în funcție de împrejurări. Eseul lui Lucian Despre dans trece în revistă un număr impresionant de mimodrame rituale încă interpretate în secolul al II-lea d.Hr.; iar descrierea lui Pausanias a picturilor din templul de la Delfi și a sculpturilor de pe cufărul lui Cipselos sugerează că extrem de multe consemnări mitologice diverse, din care acum nu a mai rămas nici urmă, s-au păstrat până în acea perioadă. Mitul adevărat trebuie distins de: