Perdita Craig se plimba pe cărarea ce ducea spre acasă. Părul ei lung, blond şi mătăsos flutura în vânt. Purta o pereche de pantaloni scurţi, roşii, care abia-i acopereau fesele. Pacea câmpiilor Sussex-ului nu era tulburată decât de muzica radioului portabil pe care-l ducea pe umăr. Privea cu atenţie buburuza de pe degetul mâinii stângi. Buburuzele aduceau noroc. Dacă reuşea să ajungă cu ea până acasă, putea să-şi pună o dorinţă. Aruncă un „bună ziua” indiferent vicarului scandalizat, care trecu pe lângă ea făcându-şi cruce şi mormăind: „Nu poate fi asta fiica lui James Craig!” Nimeni şi nimic n-o mai putea supăra pe Perdita. Era liberă! Gata cu şcoala! Nu mai era obligată să suporte cacaua cu lapte, sau privirile tăioase ale sorei Teresa, atunci când îşi dădea unghiile cu ojă, ori ale sorei Berenice, atunci când chicotea cu colegele. În fine, era liberă! Liberă ca pasărea cerului! Trei luni minunate o aşteptau. Acum putea să facă orice-i dorea inima – să se plimbe pe câmpii, să-şi viziteze vechii prieteni, să lucreze la proiecte secrete… Zâmbetul de pe buze îi îngheţă când observă o maşină străină în faţa porţii casei Celandine. Se încruntă privind prin geamul coborât, din partea şoferului. Nu era nimic înăuntru decât un ziar împăturit, aruncat la întâmplare pe scaunul tapiţat cu piele, şi o pereche de ochelari pe bord. Ciudat. Olivia n-o anunţase că aştepta musafiri. Perdita se strâmbă la maşina de un alb strălucitor şi se îndreptă spre poartă. Mai bine ar fi ales intrarea din spate, ca să se poată îmbrăca mai decent înainte să dea ochii cu vizitatorii. Închise repede radioul şi trase cu urechea la orice zgomot ar fi putut veni de pe terasa unde-şi primea de obicei mama ei vitregă musafirii. Nu auzi nimic. Aşa că se strecură în camera ei de la etaj. Curiozitatea o măcina. Apucă în grabă o rochie din şifonier şi se gândi că sigur era vorba de un bărbat. Poate era Hugo! Hugo cel cu barba neagră şi sprâncenele stufoase. Îl cunoscuse vara trecută şi apariţia lui o îngrozise. Olivia râsese de ea şii spusese: ― În figura lui sinistră stă tot şarmul, draga mea. De fapt, Hugo e un bonom. Mama ei vitregă şi bărbatul acela păreau că se plac. Livvie pomenise de câteva ori despre el în scrisorile pe care i le trimitea la internat, apoi totul rămăsese în ceaţă. Poate că Hugo plecase în State. Tocmai îşi scotea pantalonii scurţi de sub rochie, când, pe geamul deschis, Perdita auzi voci. Olivia era împreună cu un bărbat! Se aflau în patio şi probabil îşi preparau ceva de băut, după clinchetul linguriţei în pahar. Se aplecă pe fereastră cu grijă, dar nu reuşi să vadă, din cauza acoperişului, decât umărul Oliviei. Ce spunea? Că renunţă la responsabilităţi? În câteva luni? Perdita făcu ochii mari. Vorbeau despre ea. Un nor alb acoperi soarele şi o adiere rece intră în camera ei. Dar Perdita nu observă. Încerca să prindă cât mai mult din conversaţia lor. Nu obişnuia să tragă cu urechea, dar dacă era viaţa ei în joc… Acum Livvie râdea.