Zăpada proaspătă sclipea. De cincisprezece minute, deasupra celei vechi se aşternuse un strat nou, curat şi moale. În urmă cu cincisprezece minute, totul fusese încă posibil. Lumea păruse frumoasă, iar viitorul se întrezărise undeva în faţă mai luminos, mai liniştit şi mai liber. Un viitor pentru care merita să-ţi asumi un mare risc, să mizezi totul pe o singură carte, să te eliberezi dintr-odată. În urmă cu cincisprezece minute, ninsoarea întinsese uşor un strat subţire de fulgi pe suprafaţa zăpezii celei vechi. Apoi se oprise la fel de brusc precum începuse, iar dintre nori sclipise o rază de soare. O zi atât de frumoasă nu mai fusese toată iarna. Acum, albul se amesteca tot mai mult cu roşul. Se întindea, câştiga teren, se târa printre cristalele de zăpadă, vopsindu-le în trecere. O parte din roşu ajunsese mai la distanţă, sub formă de pete. Era atât de viu colorat, încât roşul ar fi strigat dacă ar fi avut glas. Natalia Smirnova se uita cu ochii ei căprui la zăpada pătată de sânge fără să vadă nimic. Nu se gândea la nimic. Nu spera nimic. Nu se temea de nimic. Cu zece minute înainte, Natalia sperase şi se temuse mai mult ca oricând. Aruncase bancnotele cu mâini tremurânde în poşeta Louis Vuitton originală. Îşi ciulise urechile la cel mai mic zgomot. Încercase să se calmeze şi să-şi spună că nu avea de ce să-şi facă griji. La urma urmei, doar plănuise totul. În acelaşi timp, fusese convinsă că niciun plan nu putea fi complet sigur. Întreaga structură pusă la punct cu grijă timp de luni întregi se putea prăbuşi la cea mai mică atingere. În valiză avusese paşaportul şi biletul către Moscova. Altceva nu mai voise să ia cu ea. Fratele ei avea să o aştepte la aeroport în Moscova, cu o maşină închiriată. Apoi fratele ei avea să conducă sute de kilometri până la cabană, de a cărei existenţă ştiau numai câţiva. Acolo aveau s-o aştepte mama şi Olga, fetiţa ei de trei ani, pe care n-o mai văzuse de peste un an. Îşi mai amintea oare de ea? Vor avea timp să se obişnuiască iarăşi una cu cealaltă, cât se vor ascunde în cabană vreo lună sau două. Suficient cât să creadă că e în siguranţă. Suficient cât să uite de ea. Natalia îşi înăbuşise în minte vocea persistentă care-i spunea că n-o vor uita. N-o vor lăsa să dispară. Încerca să se convingă de faptul că nu era atât de importantă, că vor găsi repede pe altcineva în locul ei. Nu vor avea chef să o dezgroape din ascunzişul ei. Din când în când, mai dispărea câte unul în afacerile astea. Şi, odată cu el, banii. Făcea parte din riscurile meseriei, era ca o pierdere inevitabilă, precum fructele care se strică în magazin şi trebuiesc aruncate la gunoi. Natalia nu stătuse să numere banii. Îndesase doar cât mai mult în geantă. Unele bancnote erau mototolite, însă nu conta. O hârtie de cinci sute de euro îndoită era la fel de valoroasă precum una netedă. Cu asta putea cumpăra mâncare pentru trei luni, poate chiar patru, dacă era suficient de riguroasă şi chibzuită. Putea cumpăra tăcerea unei persoane pentru suficient de mult timp. Cinci sute de euro reprezentau, pentru mulţi, preţul unui secret.