Când am păşit pe străzile pietruite din Edinburgh în drum spre prima mea slujbă ca profesoară, mi-am promis că voi fi genul de cadru didactic care să facă tot ceea ce era necesar pentru a ajunge la inimile elevilor săi. Nu mai contează acum că respectarea promisiunii însemna să ne simţim stânjeniţi, atât eu, cât şi ei, din pricina îngrozitoarei mele lipse de talent la desen. Scoţând ilustraţiile prost desenate din retroproiector, le-am înlocuit cu două fraze. Am privit spre micul colectiv al clasei, alcătuit din şase adulţi cu vârste cuprinse între douăzeci şi patru şi cincizeci şi doi de ani, şi le-am oferit un zâmbet strâmb. — Cu toate că îmi displace să vă privez de geniul meu artistic, cred că e mai bine să scăpăm de astea. Portia, eleva mea de cincizeci şi doi de ani, care avea suficientă bună dispoziţie cât să destindă atmosfera adeseori agitată din mica sală de clasă, a rânjit spre mine, în timp ce Duncan, un mecanic în vârstă de treizeci şi trei de ani, a pufnit. Ceilalţi patru elevi au continuat să se zgâiască la mine cu ochii mari şi uşor speriaţi, ca şi când tot ceea ce spuneam şi făceam era un test. — Acum, că aţi învăţat aceste cuvinte uzuale şi, sper eu, v-aţi conectat la ele prin intermediul teribilelor mele încercări la desen, aş vrea să vă familiarizaţi cu modul în care se potrivesc în propoziţiile de zi cu zi. Pentru restul timpului rămas în această seară, vreau să scrieţi aceste două fraze de câte zece ori.