Cassian ridică pumnul în fața ușii verzi de pe holul slab luminat și ezită. Doborâse mai mulți inamici decât îi păsa să numere, stătuse până la genunchi în sânge pe nenumărate câmpuri de luptă și continuase să lovească, luase decizii care îl costaseră viețile războinicilor pricepuți, fusese general, soldat și asasin și, totuși..., iată-l coborând pumnul. Dând înapoi. Clădirea din partea nordică a Râului Sidra avea nevoie de o nouă zugrăveală. Și de podele noi, dacă scândurile care-i scârțâiseră sub cizme când urcase cele două rânduri de scări fuseseră vreun semn. Dar cel puțin era curată. Cu siguranță macabră după standardele Velarisului, dar pentru că în oraș nu era nicio mahala, asta nu spunea multe. Văzuse și trăise în locuri mult mai rele. Totuși, nu înțelesese niciodată de ce Nesta insista să locuiască aici. Știa de ce nu voia să ocupe una dintre camerele din Casa Vântului - era mult prea departe de oraș, Regatul flăcărilor argintii iar ea nu putea să zboare sau să se teleporteze, ceea ce însemna că avea de urcat și de coborât zece mii de trepte. Dar de ce să locuiască în maghernița asta, când casa din oraș era goală? De când se terminase construcția uriașei case a lui Feyre și Rhys de lângă râu, cea din oraș rămăsese deschisă tuturor prietenilor care aveau nevoie de un loc în care să stea. El știa sigur că Feyre îi oferise Nestei o cameră acolo - și fusese refuzată. Se încruntă la ușa acoperită de vopsea coșcovită. Niciun sunet nu se auzea prin spațiul destul de mare dintre ușă și podea, suficient de lat încât să treacă până și cei mai grași șobolani: niciun miros nou nu dăinuia pe holul înghesuit. Poate avea noroc și ea era în oraș - dormind probabil sub barul tavernei murdare pe care o vizitase cu o seară în urmă. Deși varianta asta ar fi putut fi mai neplăcută, de vreme ce ar fi trebuit să îi dea de urmă acolo. Cassian își ridică din nou pumnul, culoarea roșie a pietrelor lui Siphon pâlpâind în vechile lumini fae agățate de tavan. „Lașule! Adună-ți curajul!'* Cassian bătu o dată. De două ori. Liniște. Cassian aproape oftă zgomotos de ușurare. Slavă Mamei... 17 SARAH J. Pași alerți și preciși se auziră din partea cealaltă a ușii. Fiecare mai furios decât ultimul. El își strânse aripile și-și îndreptă umerii când își depărtă picioarele. Era o poziție tradițională de luptă, învățată în anii de instrucție și care acum era doar un automatism. Nu îndrăzni să se gândească de ce sunetul pașilor îi făcu trupul să o adopte. Pocnetul care se auzi când ea deschise fiecare dintre cele patru încuietori ar fi putut fi la fel de bine bătăile unei tobe de război. Cassian se gândi la lucrurile pe care voia să i le spună, la cum îi sugerase Feyre să le spună. Ușa se deschise brusc, mânerul răsucindu-se atât de puternic, încât Cassian se întrebă dacă ea își imagina că era gâtul lui. Nesta Archeron era deja încruntată. Dar iat-o! Arăta ca naiba. - Ce vrei? Ea nu deschise ușa mai mult de o palmă. Când o văzuse ultima dată? La petrecerea de la sfârșitul verii, pe barca aceea de pe Sidra, luna trecută? Nu arătase atât de rău. Deși presupunea că nimeni nu arăta bine după o noapte în care încercase să se înece în vin și tărie. Mai ales Regatul flăcărilor argintii la... -Este șapte dimineața, continuă ea, măsurându-l cu privirea gri-albastră care îl enerva întotdeauna. Purta cămașa unui mascul. Mai rău, purta doar cămașa unui mascul. Cassian se sprijini cu o mână de tocul ușii și îi schiță un zâmbet care știa că o făcea să își scoată ghearele. - Ai avut o noapte grea? De fapt, un an greu. Chipul ei frumos era palid, mult mai tras decât înainte de războiul cu Hybernul, buzele îi erau vinete, iar ochii aceia... erau reci și tăioși ca o dimineață de iarnă în munți. Nicio bucurie, niciun zâmbet nu se citea pe chipul ei. în ființa ei. Ea dădu să-i prindă mâna cu ușa.