INTRODUCERE

Văd din manuscrisul adnotat, de 673 de pagini, care își duce zilele într-o cutie de carton dezmembrată din pod, că am început să scriu Cântecul păsărilor pe 10 iunie 1992 și l-am terminat în dimineața zilei de 9 ianuarie 1993. În aceeași cutie se găsește un borcănaș de gem, pe a cărui etichetă scrie cu litere de tipar CONFITURE À L’ANCIENNE, GELÉE DE CASSIS 2 și, de mâna mea, „Pământ din Drumul dintre Câmpuri, Beaumont Hamel, Franța“. Dedesubt este un caiet studențesc de dictando, liniat mărunt, cu copertă cartonată albastră, care conține câteva însemnări haotice pentru o carte numită provizoriu Ultimul iulie. Găsesc o pagină pe care sunt mâzgălite nume ale unor personaje secundare, inclusiv „comandantul companiei, căpt. Woodwiss“. Numele acesta este tăiat și peste el este scris cel de „Gray“, o decizie care va avea consecințe pentru fiica lui 3 . În fine, tot aici sunt o diagramă a rețelei de tuneluri în care sunt prinși Stephen și Jack și o încercare de cronologie, cu o notă pe post de concluzie: „De schimbat vârstele fetelor Fourmentier în pt. 1“. Ceea ce mă frapează în retrospectivă este cât de puțin, s-ar părea, m-am pregătit pentru a scrie ceea ce, oricum ai lua-o, este un roman foarte ambițios; dar poate că mă pregăteam de multă vreme, fără să-mi dau seama. Aveam treizeci și nouă de ani când am scris Cântecul păsărilor, dar mă gândeam, intermitent, la Primul Război Mondial din ziua când, elev fiind, în vârstă de doisprezece ani, mi s-a cerut să citesc cu voce tare în fața adunării generale a școlii de pe data de 11 noiembrie 4 numele foștilor noștri elevi care muriseră în cele două războaie mondiale. Era o școală foarte mică, dar lista a fost atât de lungă, încât a doua zi am fost scutit de ore din cauza durerii în gât. Ceva se întâmplase acolo, m-am gândit, ceva aproape literalmente de ne-spus. Când profesorul nostru de istorie, atât de expansiv când venea vorba de legile despre cereale 5 și despre Stuarți, a ajuns la subiectul Primului Război Mondial, am avut impresia că nu-i mai ajungea aerul; a clătinat din cap cu tristețe și a părut grăbit să treacă mai departe. M-am întrebat dacă nu cumva își pierduse vreun frate în luptă; în orice caz, ceva se întâmplase acolo, și în mintea mea s-a născut atunci o mică hotărâre: într-o zi aveam să încerc să înțeleg. În timp ce scriam The Girl at the Lion d’Or (Fata de la Lion d’Or), roman apărut în 1989, am făcut o serie de incursiuni în istoria franceză a anilor ’30. Personajul principal, o ospătăriță de douăzeci și ceva de ani, suferise o traumă în copilărie, care, printr-un simplu calcul de scădere, trebuia să se fi petrecut în timpul Primului Război Mondial. Inițial n-am vrut să leg acest eveniment din roman de marea conflagrație, pentru că războiul era o cutie a Pandorei pe care nu mă simțeam pregătit s-o deschid; până la urmă însă, am ajuns la concluzia că era mai bine să nu mă feresc de ea, și am abordat-o prin intermediul unei cărți numite Les Mutineries de 1917 (Revoltele din 1917) de Guy Pedroncini, pe care am găsit-o în biblioteca Universității din Nantes (înainte de apariția internetului, cercetarea presupunea mai multe călătorii), și al volumului The Price of Glory (Prețul gloriei) de Alistair Home, o relatare a Bătăliei de la Verdun, care (împreună cu Vichy France [Franța de la Vichy] de Robert Paxton) mi-a schimbat viziunea asupra Franței din secolul al XX-lea. În 1988 eram redactor pe probleme de literatură al ziarului The Independent din Londra, și, la a 70-a aniversare a armistițiului, ne-am pomenit la sediu cu o avalanșă de cărți noi. Una dintre ele m-a intrigat în mod particular. Era o descriere a operațiunilor din subteran. Habar n-avusesem până atunci că între linii, în tuneluri atât de scunde încât nu puteai sta drept în picioare, fusese purtat un alt război: un iad în interiorul altui iad. Cartea aceasta conținea de asemenea povestea unui canar care scăpase sub pământ și care trebuise adus la suprafață de un ofițer suferind de ornitofobie. Dată fiind frecvența cu care ciripitul păsărilor apărea în momentele mai liniștite ale războiului în toate relatările la prima mână pe care le citisem, povestea aceasta mi s-a părut simbolică într-un mod suficient de complex.