Grădina de un verde intens, cu ziduri din chirpici, se afla pe malul râului, cu spatele
la sat. Pe o latură nu avea gard, hotar fiindu-i doar râul. În livadă creşteau cireşi şi
vişini. Casa, pe jumătate ţărănească, pe jumătate modernă, avea trei camere. În faţa
casei era un havuz plin de alge şi broaşte, împrejmuit de pietriş şi de câteva sălcii care
se oglindeau în apă. După-masa, verdele-închis al havuzului intra într-o luptă mută cu
oglindirea verde-deschis a sălciilor. Lucrul acesta o întrista pe Mahdokht, care nu
suporta nici un fel de conflict. Era o fată naivă, care îşi dorea ca toată lumea, chiar şi
toate nuanţele de verde de pe pământ, să convieţuiască în bună înţelegere.
— Desigur, e o culoare liniştitoare, şi totuşi…
Sub unul din copaci, chiar pe marginea havuzului, era o bancă ce mereu stătea să
alunece în apă din cauza mâlului. Mahdokht se aşeza pe banca aceea şi privea cearta
dintre copaci şi apă, precum şi albastrul cerului care, mai ales după-amiaza, domina
întreaga adunare de nuanţe de verde şi se dădea drept „arbitrul divin“, aşa cum credea
Mahdokht.
Iarna, Mahdokht îşi petrecea timpul tricotând sau visând să studieze franceza ori să
plece într-un circuit turistic, şi asta pentru că iarna se respiră aer rece şi sănătos, în timp
ce vara totul se încheie. Vara e plină de fum, de mizerie, de praf ridicat de maşini sau de
oameni şi de tristeţea ferestrelor mari arzând în soare.
— La naiba, de ce nu pricepe nimeni că asemenea ferestre nu-s bune de nimic în
ţara asta?
Vizitată de asemenea gânduri supărătoare, fusese nevoită să accepte invitaţia lui
Houshang Khan, fratele ei mai mare, de a veni la grădină. Aici însă trebuia să suporte
gălăgia copiilor, care ţipau toată ziua şi mâncau atât de multe cireşe, încât seara îi apuca
diareea şi primeau iaurt ca să le treacă.
— E iaurt din sat.
— Da, e delicios.
Copiilor le era mereu frig şi erau palizi, deşi mâncau mai mult decât le trebuia, sau,
cum spunea mama lor, „se îndopau“.