Dacă planul nostru dă greş, o să murim cu toţii", îl revăzu din nou în minte, pentru ultima oară,
cercetîndu-l, disecîndu-I, căutîndu-i părţile slabe. Dar nu-i putu găsi nici una. Planul era îndrăzneţ şi
presupunea o sincronizare precisă, la secundă. Dacă va reuşi, avea să fie o ispravă spectaculoasă,
demnă de marele El Cid. Dacă va da greş...
„Mă rog, am depăşit vremea îngrijorărilor, îşi spuse Jaime Miro, meditativ. Acum a sosit timpul
pentru acţiune".
Jaime Miro era o legendă, un erou pentru poporul basc şi o pacoste pentru guvernul spaniol. Era
înalt de aproape doi metri, avea o faţă puternică, inteligentă, un trup musculos şi ochi negri,
îngînduraţi. Cei ce-l văzuseră obişnuiau să-l descrie ca mai înalt decît era în realitate, mai brun, mai
aprig. Jaime Mira era o persoană complexă, un realist care cunoştea soarta cumplită ce-l aştepta,
un romantic gata să moară pentru cauza în care credea.
Pamplona arăta ca un oraş ieşit din minţi. Se găsea în ultima dimineaţă a alergărilor de tauri,
Fiesta lui Şan Fermin, sărbătoarea anuală care ţine de la 7 la 14 iulie. Treizeci de mii de vizitatori,
veniţi din lumea întreagă, roiau în oraş. Unii veniseră doar să privească spectacolul primejdios al
alergării de tauri, alţii doreau să-şi dovedească bărbăţia luînd direct parte la el, alergînd în faţa
animalelor dezlănţuite. Toate camerele de hotel fuseseră demult rezervate, iar studenţii
universităţii din Navarra îşi făcuseră culcuş în pragurile caselor, în holurile băncilor, în automobile,
în parcurile publice şi chiar pe străzile şi aleile oraşului.