Alături de Simone de Beauvoir, în vârstă de nouă ani, elevă la școala catolică Adeline Desir, se așază o brunetă tunsă scurt, Elisabeth Lacoin, alintată Zaza, cu câteva zile mai mare. La începutul următorului an școlar, Zaza nu mai e acolo. Posomorâtă și apăsătoare, lumea se întunecă, dar chiar atunci își face apariția fetița întârziată, aducând cu sine soarele și voioșia. Inteligența ascuțită și talentele ei multiple o seduc pe Simone, îi stârnesc admirația, o subjugă. Cele două se întrec pentru primul loc în clasă, devin de nedespărțit. Nu că Simone n-ar avea o viață de familie fericită, între tânăra ei mamă, pe care o adoră, tatăl pe care-l admiră și surioara care nu-i iese din cuvânt. Însă fetița de zece ani are parte de ceva extraordinar, de prima ei aventură sentimentală: nutrește o adevărată pasiune pentru Zaza, o venerează, teama de a-i displăcea o face să tremure. Desigur, vulnerabilitatea patetică a copilăriei o împiedică pe Simone să înțeleagă revelația precoce care o străfulgeră, dar tocmai de aceea este atât de emoționantă pentru noi, cei care privim de pe margine. Lungile conversații între patru ochi cu Zaza capătă în ochii ei un preț infinit. Oh! Educația le încorsetează, familiaritățile sunt interzise, folosesc o adresare protocolară, dar, în pofida acestei rezerve, își vorbesc așa cum Simone n-a vorbit niciodată cu nimeni. Cum se poate defini sentimentul nenumit care, sub eticheta convențională a prieteniei, îi incendiază inima fragedă, uimind-o și fascinând-o, dacă nu drept dragoste? Simone își dă seama foarte repede că Zaza nu încearcă o emoție echivalentă, nici nu bănuiește intensitatea trăirilor ei, dar ce importanță are, pe lângă minunata senzație a iubirii? Zaza moare brutal, cu o lună înainte de a împlini douăzeci și doi de ani, pe 25 noiembrie 1929. O catastrofă neprevăzută, care o va bântui pe Simone de Beauvoir tot restul vieții. Prietena ei i-a apărut mult timp în vis, cu fața îngălbenită sub o pălărie roz, privind-o cu reproș. 

Pentru a aboli neantul și uitarea, o singură soluție: vraja literaturii. În patru rânduri, în diverse ipostaze, în romane de tinerețe inedite, în culegerea Quand prime le spirituel, într-un pasaj suprimat din romanul Les Mandarins, care i-a adus Premiul Goncourt în 1954, în patru rânduri, așadar, a încercat zadarnic scriitoarea s-o învie pe Zaza. În același an și-a reluat demersurile cu o nuvelă amplă, rămasă inedită până în prezent, pe care a lăsat-o fără titlu și pe care o publicăm acum. Această ultimă transpunere fictivă nu o mulțumește, dar o duce, printr-un ocol esențial, spre convertirea literară hotărâtoare. În 1958, Simone de Beauvoir integrează povestea vieții și morții Zazei în scrierea autobiografică: este vorba de Memoriile unei fete cuminți. Deși autoarea o privea cu un ochi critic, nuvela terminată și păstrată de Simone de Beauvoir este extrem de valoroasă: în fața unui mister, întrebările devin tot mai insistente, se multiplică unghiurile de abordare, punerile în perspectivă, detaliile scoase în evidență. Iar moartea Zazei rămâne în parte un mister. Fasciculele de lumină trimise asupra ei de cele două scrieri din 1954 și 1958 nu se suprapun perfect. 

Abea în nuvelă este pusă pentru prima oară în scenă tema marii prietenii, tema acestor prietenii misterioase precum dragostea, care l-au făcut pe Montaigne să scrie despre La Boétie și el însuși: „Pentru că era el, pentru că eram eu“. Alături de Andrée, încarnarea romanescă a Zazei, stă o naratoare care vorbește la persoana întâi, prietena ei Sylvie. Cele două „inseparabile“ se reunesc, în poveste la fel ca în viață, pentru a înfrunta evenimentele, dar Sylvie este cea care, prin prisma prieteniei sale, le relatează, scoțându-le la iveală, prin jocul contrastelor, ambiguitatea ireductibilă. Alegerea ficțiunii implică diverse transpuneri și modificări care trebuie decriptate. Numele proprii ale personajelor și locurilor, situațiile familiale sunt diferite de cele din realitate. Andrée Gallard i se substituie lui Elisabeth Lacoin, iar Sylvie Lepage, lui Simone de Beauvoir. Familia Gallard (Mabille în Memoriile unei fete cuminți) are șapte copii, din care un singur băiat; în familia Lacoin sunt nouă în viață, șase fete și trei băieți. Simone de Beauvoir avea doar o soră, alter ego-ul ei Sylvie are două. Recunoaștem, desigur, în școala gimnazială Adélaïde faimoasa școală Desir, situată pe rue Jacob în Saint-Germain-des-Près; în acea instituție, învățătoarele le-au poreclit pe cele două „inseparabilele“. Cuvântul, care face legătura dintre realitate și ficțiune, va servi drept titlu pentru nuvelă. Pascal Blondel este Maurice Merleau-Ponty (Pradelle în Memoriile unei fete cuminți), orfan de tată, foarte atașat de mama sa, cu care locuia împreună cu sora lui, fără nici o asemănare cu Emma. Proprietatea Meyrignac din Limousin este transformată în Sardenac, pe când Béthary este Gagnepan, unde Simone de Beauvoir a stat de două ori, una dintre cele două reședințe ale familiei Lacoin din Landes, cealaltă fiind Haubardin. Zaza este înmormântată acolo, la Saint-Pandelon.