MISTREŢII ERAU BLÂNZI. 

Stă în picioare, propteşte vâsla de trunchiurile groase ale stejarilor şi împinge barca prin pădure. De coastele bărcii se lovesc bucăţi de gheaţă şi crengi rupte, amestecate cu plavie, cu frunze vechi şi cu pene de cormorani şi de stârci. Furtuna târăşte apa în vârtejuri printre copaci şi hăţişuri. Apa nu e prea adâncă, dar pe sub scoarţa copacilor mai de lemn şi-1 aşază pe marginea bărcii, ca să ţină mai tul furtunii şi al bucăţilor de gheaţă, izbite sec de stejari, se aude forfota apei de sub coaja trunchiurilor. Ierbile, uscate, rămase de anul trecut, sunt dezvelite de sub apă la bătaia furtunii şi la trecerea bărcii. Toată greutatea pe care o pune ca să împingă barca şi să o ţină în echilibru prin pădure aproape c]k nu se observă în mişcările liniştite ale lui Condrat. Îşi ţine ochii albnştriŢ”spălăciţi, pironiţi_unQ>va înaintp 

— Ai zărit ceva, Condrate? – strigă qmjil_gEas, ffâri i burduhănos. din celălalt colţ al bărcii, rffrnânri cuvintele, ca să fie auzit prin zgomotul furtunii şi al crengilor. Condrat nu răspunde, vâsleşte mai departe. Fără să privească spre celălalt, mânuieşte vâsla şi ocoleşte” un stejar bătrân şi uscat, prăbuşit în apă cu rădăcinile smulse şi căscate. Crivăţul tăvălugeşte apa, împinge vinele groase şi lungi alerădăcinilor peste trunchiul culcat, făcându-le să se întâlnească şi să amestece cu crengile din vârful coroanei. 

— Bine că s-a frânt, hodorogul! Uite cum îşi pupă rădăcinile! – urlă din nou nfotecosnl din celălalt capăt al bărcii, căutând cu gura ştirbă. în bătaia vântului, locul cel mai potrivit pentru ca vorbele urlate să zboare direct spre Condrat. Bine că s-a rupt stejarul ăsta bătrân! Condrat nu-1 ascultă pe gras, sau nu-1 aude, împinge • mai departe barca cu vâsla. Pântecosul tace un timp, să se odihnească. Suflă greu şi-şi şterge cu mâneca şubei îmblănite sudoarea amestecată cu ploaie şi noroi de pe fruntea îngustă şi de pe obrajii roşiii rotunzi,_ îşi prinde cu mâinile piciorul drept de lemn şi-1 aşază pe marginea bărcii, ca să ţină mai bine echilibrul lotcii bătute „de furtună. Apoi trage a-dânc aer în piegt şi începe din nou să urle: 

— Era tot uscat şi acum treizeci de ani. Şi tot drept ca luminarea. Oamenii nu-1 tăiau. îl ocoleau, ziceau că nu-i uscat, că e viu, că – dracu să-i ia de proşti – or fi crezut că a strâns atâta vlagă în el, încât poate trăi şi fără frunze. Când colo, poftim, el a fost putred ca un oţetar puturos. Ptiu! Burduhănosul scuipă – şi scuipatul 1 se întoarce în faţă '. Condrat, cu mişcări repetate de vâslă într-o parte şi alta a bărcii, caută să iasă din curenţii de apă din jurul stejarului doborât, care se află în plină bătaie a furtunii, într-un luminiş larg; nici un copac nu se mai zăreşte în jurul lui pe o distanţă de vreo sută de metri. — Uită-te, Condrate, cum' a supt lutul hodorogul ăsta ide stejar. Aminteşte-ţi când era pământ. Stejarul ăsta secase totul în jurul lui. Nici iarbă nu mâl creştea pe Ungă el. Şi oamenii ziceau: ăsta e cel maifrum6j_şi_mâi voinic copac. E mândria pădurii noastre. Tarnu din co- 'pacii tineri, dar de ăsta nu se atingeau. Uite-1 acum ce jrgl p„ poţi privi prin trunchiul lui ca prin ochean^ ca” să vezi mai bine sfârşitul V ~ Condrat scoate barca din curenţi şi o împinge cu putere /spre desişul copacilor înalţi din faţă. 

— Poate n-ar trebui să mai vorbesc, Condrate. Nu mai am ce măsura cu vorbele. Ziua şi noaptea vin una după alta şi trecem prin ele ca prin nişte amintiri. Unde mai e pământ nu se poate trece, în iarna asta păsările polare nau mai venit în Delta noastră, cum obişnuiau să vină în vreme de pace” să-şi petreacă vacanţa mare. Nu mai au pe unde zbura de la Pol până aici. Cerul e ocupat. Bătaia ghiulelelor e lungă. E aproape început de martie – şi ai să vezi, cocorii n-au să mai vină de la sud m primăvara asta. Peste Grecia şi Italia câte păsări au să poată trece? Rommel e încă în Africa. O să ră-mânem numai cu vrăbiile, iubitule.