De secole, Habsburgii şi Bourbonii s-au războit pentru hegemonia Europei. Acum, ei sunt obosiţi. În ceasul al doisprezecelea, vechii rivali recunosc că duşmănia dintre ei a deschis calea altor case domnitoare: Anglia râvneşte la domnia lumii, Brandenburg devine un regat puternic, Rusia îşi întinde stăpânirea tot mai departe. Nu e mai bine ca cei doi mari rivali să facă pace? Choiseul la curtea lui Ludovic XV şi Kaunitz, sfătuitorul Mariei Tereza, făuresc o alianţă care să nu fie numai o pauză între două războaie. Mai mult: Habsburgii şi Bourbonii trebuie să se lege prin sânge. Casa austriacă n-a dus niciodată lipsă de prinţese de măritat. La început, miniştrii se gândesc să-l însoare chiar pe Ludovic XV cu o prinţesă de Habsburg. Însă regele prea cuvios trece repede din patul marchizei de Pompadur în patul altei favorite; Madame Dubarry. Nici împăratul Iosif al Austriei, văduv a doua oară, nu se lasă împerecheat cu una din cele trei fete bătrâne ale lui Ludovic XV. Rămâne a treia soluţie: tânărul Dauphin, nepotul lui Ludovic XV şi viitor purtător al coroanei franceze, să fie logodit cu o fiică a Mariei Tereza. În 1766, Maria Antoaneta avea unsprezece ani. Părea totuşi cea mai indicată pentru aceasta. Ambasadorul austriac la Paris scrie împărătesei că regele e înclinat să ia în consideraţie acest proiect. Diplomaţii n-ar fi însă diplomaţi, dacă n-ar complica şi îngreuna în mod artificial chestiunile cele mai simple. Intrigile se ţeseau de la o curte la cealaltă, un an, doi, trei – până ce Maria Tereza, temându-se că vecinul ei, Frederic al Prusiei „monstrul” cum îl numea dânsa, să nu zădărnicească planul ei prin diabolice vicleşuguri, s-a decis să nu lase să-i scape jumătatea de promisiune. Neobosită ca o mijlocitoare de profesie şi cu răbdare mai dârză decât a diplomaţilor, mai mult împărăteasă decât mamă, ea făcea să parvină la Paris veşti noi despre calităţile prinţesei şi covârşea pe ambasadori cu daruri, pentru ca să i se aducă în cele din urmă din Versailles o cerere de căsătorie. Mai preocupată de a spori puterea casei sale decât de fericirea copilului ei. Maria Tereza nu se lăsă intimidată de faptul că natura nu l-a înzestrat pe Dauphin cu daruri alese: el ar fi tare mărginit la minte, cât se poate de necioplit şi cu totul nesimţitor. Dar dacă o prinţesă devine regină, îi mai trebuie altă fericire? Cu cât stăruia mai mult Maria Tereza, cu atât deşteptul Ludovic XV dădea înapoi, fără să-şi retragă cuvântul dar şi fără să se lege. În acest timp, Toinette, bine dezvoltată, zveltă şi întradevăr frumoasă, se joacă cu surorile, cu fraţii şi prietenele ei în palatul şi grădinile de la Schönbrunn. Se ocupă prea puţin cu cărţile, cu educaţia şi studiile. Cu gentileţea şi isteţimea ei, ştie să tragă pe sfoară pe guvernantele şi chiar pe preoţii puşi s-o supravegheze. Într-o bună zi, Maria Tereza. covârşită de afaceri de stat, îşi dă seama cu spaimă că nu va putea să se ocupe serios nici măcar de unul din ceata ei de copii. Viitoarea regină a Franţei nu ştie nici la treisprezece ani să scrie corect germana sau franceza şi nu are măcar cunoştinţe superficiale de istorie şi cultură generală; nici cu învăţătura muzicală nu stă mai bine... E adevărat însă că e mai important pentru o regină franceză să danseze perfect şi să vorbească bine franţuzeşte. Maria Tereza se grăbi să angajeze pe marele maestru de dans Noverre şi pe doi actori dintr-o trupă franceză ce juca pe atunci la Viena. De la Versailles i se trimise însă un avertisment cam drastic: o viitoare regină a Franţei nu trebuie să fie educată de comedieni. Urmară noi tratative diplomatice şi în cele din urmă fu trimis, ca educator, abatele francez Vermond. Acesta o găsi pe Toinette simpatică, încântătoare: „Când va fi mai mare, va avea toate farmecele dorite pentru o prinţesă de rang înalt. Caracterul şi inima ei sunt distinse”, raportează acest abate care remarcă totuşi, sub vioiciunea de argint viu a elevei sale, o lene şi o lipsă de atenţie pentru cunoştinţe mai pozitive. Ea are multă pricepere, dar n-a fost deprinsă să-şi concentreze atenţia la învăţătură. Răspunde bine la lecţiile de literatură, dar n-a putut fi îndrumată în materiile mai grele. Ea poate fi educată, dar nu şi profund cultivată, deşi nu e plină de calităţi. De această lene de a cugeta, de această strecurare plictisită în toiul unei convorbiri mai serioase, s-au plâns mai târziu toţi bărbaţii de stat. Primejdia acestui caracter, care ar fi putut totul dar nu vroia într-adevăr nimic, s-a evidenţiat chiar de la vârsta de treisprezece ani. Însă la curtea franceză, calităţile de metresă ale unei femei erau mai preţuite decât „purtarea” ei. Marie Antoaneta e frumoasă, prezentabilă, cinstită: aceasta e de ajuns. Şi, în 1769, Ludovic XV scrie în cele din urmă Mariei Tereza, cerând mâna tinerei prinţese pentru nepotul său, viitorul rege Ludovic XVI. A fixat chiar nunta, pentru zilele de Paşti ale anului următor. După atâţia ani plini de griji, Maria Tereza are un ceas de fericire. I se pare că pacea împărăţiei sale şi a Europei e asigurată. Ştafete şi curieri sunt trimişi la toate curţile să vestească legătura de sânge dintre Habsburgi şi Bourboni, duşmani de atâta vreme şi uniţi de-acum pe totdeauna.