Tatăl meu – celebrul meu tată – a murit în 2023, la vârsta de nouăzeci de ani. Cu doi ani înainte, a primit un e-mail de la o reporteră liberprofesionistă, care se numea Ruth Crawfrod şi care îl ruga să îi acorde un interviu. I-am citit mesajul, la fel cum îi citeam toată corespondenţa, atât cea personală, cât şi cea de afaceri, pentru că renunţase deja să mai folosească orice fel de dispozitiv electronic – mai întâi computerul, apoi laptopul şi, în cele din urmă, mult prea dragul lui telefon. Nu că ar fi avut vreo problemă cu ochii. Nu, nici vorbă. Vederea i-a rămas bună până în ultima clipă a vieţii, dar zicea că îl apucă o durere cumplită de cap numai când se uită la ecranul iPhone-ului. La ceremonia de după înmormântare, domnul doctor Goodwin mi-a spus că era foarte probabil ca tata să fi suferit o serie de AVC-uri minore care au pregătit terenul pentru cel mare. 

Cam în perioada când a renunţat el la telefon – cu vreo cinci sau şase ani înainte de deces –, eu m-am pensionat anticipat din postul de inspector şcolar al instituţiilor de învăţământ din comitatul Castle şi m-am angajat cu normă întreagă la tata. Erau o groază de treburi de făcut. Avea o menajeră, dar eu trebuia să mă ocup de el în timpul nopţii şi în weekenduri. Îl ajutam să se îmbrace dimineaţa şi să se dezbrace seara. Eu făceam de mâncare şi tot eu curăţăm după el când nu reuşea să ajungă în timp util la WC în toiul nopţii. Avea angajat şi un om bun la toate, Jimmy Griggs, dar se apropia şi el cu paşi repezi de optzeci de ani, aşa că m-am pomenit ocupându-mă eu de treburile pe care acesta nu mai era în stare să le facă – adică de aproape tot: de la îndoparea cu îngrăşăminte a straturilor cu flori la care tata ţinea enorm, până la desfundarea canalizării atunci când era cazul. Nu am discutat niciodată despre internarea într-un azil privat, deşi evident că tata putea să-şi permită aşa ceva; cele aproape douăzeci de mega-bestsellere publicate în patruzeci de ani îi asiguraseră o situaţie materială extrem de bună. Ultima dintre „cărămizile lui fascinante” (ca să citez din recenzia Donnei Tartt, din The New York Times) a fost publicată când tata avea deja optzeci şi doi de ani. 

A participat la seria obligatorie de interviuri, a stat frumos la fotografiile obligatorii, după care a anunţat că se retrage din activitate. În faţa presei, a făcut-o într-un mod foarte elegant, apelând la „umorul care-l caracterizează” (citat din articolul lui Ron Charles, apărut în Washington Post). Mie mi-a zis: „Slavă Domnului că am terminat cu aiurelile astea”. Cu excepţia interviului acordat lui Ruth Crawford, nu a mai discutat niciodată cu vreun ziarist. Evident că a fost contactat de mulţi, însă i-a refuzat întotdeauna, susţinând că a spus tot ce a avut de spus, plus anumite lucruri pe care poate că ar fi trebuit să le păstreze pentru sine. — Dacă acorzi prea multe interviuri, mi-a zis el, precis ai să dai cu bâtan baltă o dată sau de mai multe ori. Pentru că doar vorbele alea o să rămână din tine atunci când n-ai să mai fii.