Dar câteodată sunetele ― ca şi durerea ― se stingeau şi atunci rămânea doar ceaţă. Îşi amintea întunericul: înaintea ceţii fusese un întuneric adânc. Asta însemna oare că progresa? Să se facă lumină (chiar dacă este înceţoşată), iar lumina era bună, şi aşa mai departe şi aşa mai departe? Existaseră acele sunete în întuneric? Nu ştia răspunsul la nici una dintre aceste întrebări. Avea vreun sens să le pună? De asemenea, nu cunoştea răspunsul nici la aceasta. Durerea era undeva în spatele sunetelor. 

Durerea se găsea la estul soarelui şi la sudul urechilor sale. Aceasta era tot ceea ce ştia. Pentru o anumită bucată de timp, care i s-a părut foarte lungă (şi aşa a fost din moment ce durerea şi ceaţa învolburată erau singurele lucruri care existau), acele sunete reprezentaseră singura realitate exterioară. Nu avea nici o idee despre cine era el sau unde se afla şi nici nu dorea să afle. Ar fi dorit să fie mort, dar, prin ceaţa plină de durere care-i umplea mintea ca un nor de furtună, nu era conştient de dorinţa aceasta. Odată cu trecerea timpului a devenit conştient că existau perioade lipsite de durere şi că acestea erau ciclice. 

Şi, pentru prima dată de când ieşise din întunericul total care precedase ceaţa, avea un gând care exista, indiferent care ar fi fost situaţia lui în acel moment. Acest gând era imaginea unor piloni dărâmaţi care ieşeau din nisipul Plajei Revere. Mama şi tatăl lui îl duseseră adesea la Revere Beach, pe vremea când era puşti, iar el întotdeauna insistase să-şi întindă pătura într-un loc de unde putea să vadă pilonii, care i se păreau că sunt colţii proeminenţi ai unui monstru îngropat. Îi plăcea să stea şi să privească apa care creştea până acoperea pilonii. 

Apoi, câteva ore mai târziu, după ce mâncaseră sandvişurile şi salata de cartofi, după ce ultimele picături de citronadă Kool-Aid fuseseră scurse din termosul mare al tatălui său, chiar înainte de anunţul mamei că este timpul să strângă şi să pornească spre casă, vârfurile pilonilor putreziţi începeau să se zărească din nou ― la început doar o umbră, o străfulgerare între valurile care se spărgeau, apoi din ce în ce mai mult. Pe când resturile de la masă erau aruncate în tomberonul care purta inscripţia PĂSTRAŢI-VĂ PLAJA CURATĂ, jucăriile de plajă ale lui Paulie strânse (Paulie, ăsta-i numele meu, eu sunt Paulie şi diseară mami o să mă ungă peste arsuri cu ulei Johnson pentru copii, gândi el în interiorul norului învolburat în care trăia acum) şi pledul împăturit, pilonii apăreau aproape în întregime; marginile lor înnegrite, acoperite cu nămol şi înconjurate de pete de spumă plutitoare. Era mareea, încercase tatăl său să-i explice, dar el întotdeauna ştiuse că sunt pilonii. Marea venea şi pleca; pilonii rămâneau. Doar că din când în când nu puteai să-i vezi. Fără piloni, nu exista maree. Această imagine revenea şi revenea, obsedantă, ca o muscă ce se învârteşte leneş. A căutat să-i găsească semnificaţia dar, pentru un lung răstimp, sunetele l-au întrerupt. zeiiiţţţăăă am cittitt tootttuulll pămâânntt Câteodată sunetele se opreau. 

Câteodată el se oprea. Prima lui amintire cu adevărat clară a acestui acum, a prezentului din afara ceţii învolburate, a fost cea a opririi, a faptului că a devenit dintr-o dată conştient că nu mai putea să respire şi că asta era în regulă, că era bine, era de fapt sublim; putea să suporte un anumit nivel al durerii, dar totul are o limită şi era bucuros să părăsească jocul. Apoi, o gură se strânse peste gura sa, o gură care era fără îndoială a unei femei, în ciuda buzelor tari şi uscate, iar aerul din gura femeii intră cu forţă în gura lui, pătrunzând în jos pe gât, umflându-i plămânii. Şi atunci când buzele s-au îndepărtat, şi-a mirosit temnicerul pentru prima dată, a mirosit-o în aerul pe care ea îl forţase să intre în el în acelaşi mod în care un bărbat ar forţa o parte a sa într-o femeie nedoritoare; un amestec scârbos de izuri de fursecuri cu vanilie, îngheţată de cacao, supă de pui şi cremă de arahide. 

A auzit o voce strigând: ― Respiră, fir-ar să fie! Respiră, Paul! Buzele acelea îi apăsară din nou gura. Respiraţia ei năvăli în gâtul lui. Un suflu precum curentul umed pe care-l creează un metrou rapid şi care trage după el foile de ziar şi ambalajele de bomboane. Apoi buzele acelea se retraseră, şi el se gândi: Pentru numele lui Dumnezeu, nu lăsa nici un pic din el să iasă pe nas, dar nu se putea stăpâni şi oh!, acel miros, acel miros, acel MIROS nenorocit. ― Respiră, dracu' să te ia! ţipă vocea nevăzută şi el gândi: O s-o fac, fac orice, te rog, dar să nu-mi mai faci asta, să nu mă mai infectezi şi încearcă, dar, înainte de a începe, buzele ei se strânseseră iarăşi peste ale lui, nişte buze la fel de uscate şi de moarte ca o piele sărată tăbăcită, şi îl violă încă o dată cu aerul ei. De data aceasta, când ea îşi îndepărtă buzele, el nu lăsă aerul ei să iasă afară, ci îl împinse, transformându-l într-o gigantică expiraţie a sa. Îl îmbrânci afară. Îşi aşteptă pieptul nevăzut să se ridice singur, aşa cum făcuse toată viaţa, fără nici un ajutor din partea lui. Când aceasta nu se întâmplă, inhală iarăşi convulsiv o cantitate uriaşă de aer şi apoi o expiră din nou singur. Şi o făcea pe cât de repede putea ca să îndepărteze din el mirosul şi gustul ei.