Ceea ce nu putem vedea ne protejează de ceea ce nu înţelegem. Lucrul pe care nu-l putem vedea este cultura, în manifestarea ei intrapsihică sau interioară. Lucrul pe care nu-l înţelegem este haosul care dă naştere culturii. Dacă structura culturii este răvăşită, fără intenţie, haosul se întorce. Vom face orice — absolut orice — pentru a ne apăra de o astfel de întoarcere.

Însuşi faptul că o problemă generală a captivat şi asimilat în întregime o persoană este o garanţie că vorbitorul a experimentat cu adevărat acest lucru şi poate a câştigat ceva din suferinţa sa. El va reflecta apoi problema pentru noi, în viaţa sa personală, şi în felul acesta ne va arăta un adevăr.¹ Am fost crescut sub auspiciile protectoare, ca să zicem aşa, ale Bisericii creştine. Asta nu înseamnă că familia mea era în mod explicit religioasă. În copilărie, mergeam la slujbele protestante conservatoare împreună cu mama, dar ea nu era o credincioasă dogmatică sau despotică şi nu discutam niciodată chestiuni religioase acasă.

Tata părea în esenţă agnostic, cel puţin în sensul tradiţional. Refuza până şi să pună piciorul într-o biserică, excepţie făcând nunţile şi înmormântările. Cu toate acestea, rămăşiţele istorice ale moralităţii creştine pătrundeau în căminul nostru, condiţionându-ne aşteptările şi reacţiile interpersonale în cel mai intim mod. În copilăria mea, majoritatea oamenilor încă mergea la biserică; prin urmare, toate regulile şi aşteptările care configurau societatea clasei medii erau de natură iudeo-creştină. Până şi aceia, din ce în ce mai mulţi, care nu puteau să tolereze ritualul şi credinţa formală acceptau încă implicit — şi încă puneau în practică — regulile după care se juca jocul creştin.

Când aveam vreo 12 ani, mama m-a înscris la cursurile de confirmare, care serveau drept stagiu de pregătire pentru statutul de membru al bisericii. Nu-mi plăcea să mă duc. Nu-mi plăcea atitudinea colegilor mei foarte religioşi (care erau puţini) şi nu-mi doream lipsa lor de poziţie socială. Nu-mi plăcea atmosfera ca de şcoală a cursurilor de confirmare. Dar, şi mai important totuşi, nu puteam să înghit ce mi se preda. La un moment dat, l-am întrebat pe preot cum împăca el povestea creaţionistă a Genezei cu teoriile evoluţioniste ale ştiinţei moderne. El nu întreprinsese o astfel de reconciliere; mai mult, părea mai convins, în sufletul lui, de perspectiva evoluţionistă. Eu căutam oricum o scuză ca să plec de tot, iar asta a fost ultima picătură.

Religia era pentru cei ignoranţi, slabi şi superstiţioşi. Am încetat să mă mai duc la biserică şi m-am alăturat lumii moderne. Deşi am crescut într-un mediu creştin — şi am avut o copilărie frumoasă şi fericită, cel puţin din anumite puncte de vedere —, eram mai mult decât dornic să dau la o parte structura care mă adăpostise. Nimeni nu se împotrivea cu adevărat eforturilor mele rebele, nici la biserică, nici acasă — în parte pentru că aceia care erau profund religioşi (sau care ar fi putut să-şi dorească să fie) nu aveau la dispoziţie contraargumente intelectuale acceptabile. Până la urmă, multe dintre doctrinele de bază ale credinţei creştine erau de neînţeles, dacă nu chiar absurde. Naşterea dintr-o fecioară era o imposibilitate; la fel, ideea că cineva s-ar putea scula din morţi. Oare actul meu de răzvrătire a precipitat vreo criză familială sau socială? Nu. Acţiunile mele erau atât de previzibile, într-un anumit sens, încât nu deranjau pe nimeni, cu excepţia mamei (dar până şi ea s-a resemnat curând în faţa inevitabilului). Ceilalţi membri ai bisericii — „comunitatea“ mea — deveniseră încetul cu încetul absolut obişnuiţi cu actele din ce în ce mai frecvente de abjurare şi nici măcar nu le mai observau.