Şobolani! Şobolanii fugăreau câinii şi pisicile, şobolanii... Dar nu era numai atât. Aşa cum a spus uluitorul Maurice, asta era doar o poveste despre oameni şi şobolani. Şi lucrul cel mai greu în toată treaba asta era să-ţi dai seama care erau oamenii şi care şobolanii. Însă, Maliţia Crimă a spus că era o poveste despre poveşti. Povestea a început – o parte din ea a început – în diligenţa poştală care a sosit peste munţi din oraşele îndepărtate din câmpie. Asta era acea parte a călătoriei pe care nu putea s-o sufere vizitiul. Drumul şerpuia printre păduri şi înconjura munţii pe drumuri desfundate. Între copaci umbrele erau adânci. Uneori avea impresia că existau nişte făpturi care urmăreau diligenţa, stând tot timpul ascunse. Drumul ăsta îl băga în sperieţi. Iar în această călătorie, sperietura cu adevărat mare era că auzea voci. Era sigur de asta. Veneau din spatele lui, de pe acoperişul diligenţei, iar acolo nu se afla nimic, în afară de sacii mari de poştă, din muşama, şi de bagajul tânărului. Cu siguranţă nu exista nimic îndeajuns de mare în care să se poată ascunde cineva. Cu toate acestea, din când în când era sigur că aude voci piţigăiate şopotind. În diligenţă nu se afla decât un călător. Era un tânăr cu părul blond, care stătea singur în diligenţa ce se zgâlţâia şi citea o carte. Citea încet şi cu voce tare, urmărind cuvintele cu degetul. — Ubberwald, citi el