Istoriile naturale includ atât lumea naturală, cât și pe cea umană. Lucrarea de față încearcă să răspundă la trei mari întrebări. Cum s-a format Europa? Cum a fost descoperită istoria sa extraordinară? Și de ce a devenit Europa atât de importantă pentru lume? Pentru cei care, la fel ca mine, caută răspunsuri este un noroc că Europa are o mare abundență de oase – strat peste strat, îngropate în roci și în sedimente care merg până la începuturile animalelor cu schelet. Europenii au lăsat, de asemenea, un tezaur extrem de bogat de observații de istorie naturală: de la lucrările lui Herodot și Plinius la cele ale naturaliștilor englezi Robert Plot și Gilbert White. Europa este și locul în care au început cercetările trecutului îndepărtat. Prima hartă geologică, primele studii paleobiologice și primele reconstituiri ale unor dinozauri s-au făcut, toate, în Europa. Iar în ultimii ani, o revoluție în cercetare, bazată pe noi studii ADN solide, alături de descoperiri uimitoare din domeniul paleontologiei, a permis o reinterpretare în profunzime a trecutului continentului. Această istorie începe cu aproximativ 100 de milioane de ani în urmă, în momentul formării Europei – clipa în care a evoluat primul organism european distinct. Scoarța terestră este alcătuită din plăci tectonice care se mișcă imperceptibil de lent pe tot globul și pe care se deplasează continentele. Cele mai multe continente s-au format prin ruperea unor supercontinente antice. Dar Europa are la origine un arhipelag de insule, iar formarea sa a implicat interacțiunile geologice a trei „părinți“ continentali – Asia, America de Nord și Africa. Împreună, aceste continente însumează aproximativ două treimi din suprafața terestră a Pământului și, întrucât Europa a avut rolul unui pod între aceste mase continentale, a fost scena celor mai semnificative schimbări din istoria planetei noastre.* Europa este un loc în care evoluția se produce rapid – un loc în avangarda schimbării globale. 

Dar, încă din îndepărtata eră a dinozaurilor, Europa a avut caracteristici speciale care au modelat evoluția locuitorilor ei. Câteva dintre aceste caracteristici continuă să își exercite influența astăzi. De fapt, unele dintre dilemele umane contemporane ale Europei sunt rezultatul acelor caracteristici. Definirea Europei este o încercare complicată. Diversitatea, istoria evolutivă și granițele schimbătoare o fac să fie aproape proteică. Dar, paradoxal, Europa este imediat recognoscibilă. Cu peisajele ei umane distincte, pădurile cândva vaste, coasta meditaraneană și panoramele alpine – toți recunoaștem Europa atunci când o vedem. Iar europenii înșiși, cu orașele, castelele și muzica lor inconfundabilă, sunt recognoscibili imediat. Mai mult, este important să recunoaștem că europenii împărtășesc un „Timp al Visării“ extrem de influent – în lumile antice ale Greciei și Romei. Chiar și europenii ai căror strămoși nu au făcut niciodată parte din această lume clasică o revendică drept a lor, privind către ea pentru cunoaștere și inspirație. Așadar, ce este Europa și ce înseamnă să fii european? Europa contemporană nu este un continent în adevăratul sens geografic.** În schimb, este un apendice – o peninsulă înconjurată de insule, proiectată în Atlantic din capătul vestic al Eurasiei. Într-o istorie naturală, Europa este cel mai bine definită prin istoria rocilor ei. Astfel conceptualizată, Europa se întinde din Irlanda în vest până în Caucaz în est, și din Svalbard în nord până în Gibraltar și Siria în sud.*** Potrivit acestei definiții, Turcia este parte a Europei, dar Israelul nu este: rocile din Turcia au o istorie comună cu cea a restului Europei, în timp ce rocile din Israel își au originea în Africa.