AVEAM TREIZECI DE ANI cândT.J. Callahan şi cu mine ne
prăbuşeam cu hidroavionul lângă o insulă din Oceanul Indian. T.J.
avea şaisprezece ani şi, de trei luni, limfomul Hodgkin de care
suferea era în remisie. Pe pilot îl chema Mick, dar a murit înainte ca
avionul să atingă apa.
Când plecasem din Chicago, iubitul meu, John, mă adusese cu
maşina la aeroport, deşi, după mama şi sora mea, era al treilea pe
lista de persoane care voiam să mă conducă la aeroport. Ne-am
chinuit să ne facem loc prin mulţimea de oameni, trăgând fiecare
după noi câte o valiză mare, cu rotile, în timp ce mă întrebam dacă
nu cumva toţi locuitorii din oraş se hotărâseră să plece exact în ziua
aceea cu avionul. După ce am ajuns în cele din urmă la ghişeul
liniilor aeriene americane, agentul care îmi verifica biletul mi-a
zâmbit, mi-a pus eticheta pe geamantan şi mi-a întins tichetul de
îmbarcare.