Primăvara, mohorâtă în ultimele zile, începuse să semene a vară în acea dimineaţă de 3 iunie 1484. Philippine de Sassenage fu izbită de strălucirea orbitoare a unui soare prietenos care-i gâdila ochii sub pleoapele închise. — Scoală-te, domniţă Helene! S-a anunţat sosirea cortegiului, o îmboldi vocea fonfăită a slujnicei care dăduse la o parte perdelele. Micul dejun e pregătit. Dacă mai zăboveşti, n-o să-l vezi pe print trecând, insistă fata. Glasul ei plin de înflăcărare tinerească urcase într-un registru înalt care făcea ca stângăcia şi neîndemânarea ei să pară şi mai nesuferite. Cea pe care, în urmă cu paisprezece ani, părinţii avuseseră ideea neinspirată s-o boteze Bonnemine fusese cât pe ce să scape din mâini tava de argint pe care se aflau farfurii, supă, un ou fiert şi cireşe, fiindcă se împiedicase de covor imediat ce intrase pe uşă. Numai dacă ar fi fost surdă ar fi reuşit Philippine să rămână în visul dulce din care îi era greu să se trezească. Se smulse totuşi din el. Realitatea avea să fie şi mai luminoasă peste câteva ore, chiar acolo, sub balconul acela ieşit în afară, care domina piaţa mare din Romans-sur-Isere. Philippine se ridică şi se rezemă de pernă, mijindu-şi ochii ca să-i ferească de o rază în care jucau firicele de praf. Bonnemine termina de aranjat micul dejun pe masa din faţa uşii largi cu geamuri care dădeau spre balcon. — Toantă mai e! se plânse Philippine, privind-o cum striveşte cu dosul linguriţei oul fiert, încercând să-l decojească. Gălbenuşul spart, amestecat cu bucăţi mărunte de coajă, se prelinse peste marginea vasului din faianţă şi se scurse, cleios, mai mult de jumătate. Pe fată, însă acest lucru nu păru s-o deranjeze. Mândră de ispravă, se întoarse fără să-şi dea seama de propria nepricepere. Ba mai rău, nici de prostia-i din născare. Nu, categoric, Philippine n-o putea suporta. Doamne, cât îi lipsea Algonde! — S-a dus vestea peste tot. Se spune că prinţul Djem e grozav de frumos şi de rafinat. O să vă duceţi la el în vizită? Va locui în casa lui Berton de Bocsozel, guvernatorul nostru, care – ghinionul lui! — s-a dus la Paris să-şi petreacă Rusaliile şi… — Ştiu toate astea, i-o reteză Philippine pe un ton aspru, însoţit de un gest al mâinii. Pe chipul slujnicei se aşternu o expresie bosumflată, dar servilă. — Halatul meu de casă, ceru domniţa de Sassenage fără a se sinchisi de ea.