Am avut întotdeauna nostalgia locurilor unde am trăit cândva, a caselor şi a cartierelor acelora. Ca de pildă, o clădire de piatră de pe strada 70 Est, unde, în timpul primilor ani de război, am avut primul meu apartament la New York. Consta dintr-o cameră plină de mobilă veche, din aceea care se ţine de obicei în pod, o sofa şi nişte fotolii îmbrăcate în acel soi de catifea roşie care îţi dă mâncărime şi te duce cu gândul la zilele de caniculă în tren. Pereţii de stuc aveau culoarea cafenie a tutunului de mestecat. Pretutindeni, până şi în camera de baie, atârnau gravuri cu ruine romane, scorojite de vreme. Singura fereastră dădea pe o scară de incendiu exterioară. Cu toate astea, eram foarte încântat când simţeam cheia de la apartament în buzunar; în ciuda atmosferei lui apăsătoare, apartamentul era locuinţa mea, prima de fapt, unde îmi ţineam cărţile, borcanele cu creioane boante ce trebuiau ascuţite, toate acele lucruri de care aveam nevoie, credeam eu, pentru a-mi realiza ambiţiile de scriitor. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte pe vremea aceea să scriu despre Holly Golightly, dacă o discuţie cu Joe Beli nu mi-ar fi adus-o în minte. Holly Golightly locuise în aceeaşi clădire cu mine, în apartamentul de dedesubt. Cât despre Joe Beli, era patronul barului de după