Timp de opt ani am visat foc. Copaci care izbucneau în flă cări când treceam pe lângă ei; oceane arzând. Fumul dulceag îmi intra în păr în timp ce dormeam, parfumul rămânea im - pregnat pe pernă când mă sculam. Şi totuşi, în clipa în care salteaua a luat foc, m-am trezit imediat. Izul înţepător, chimic nu semăna deloc cu adierea îmbălsămată din visele mele; erau la fel de diferite ca iasomia indiană şi cea de Carolina, despărţire şi ataşament. Erau imposibil de confundat. În mijlocul camerei, am depistat sursa focului. Un şir de chibrituri aliniate perfect la picioarele patului. Se aprin deau unul după altul – un gărduleţ scânteietor de- a lungul tivului saltelei. Privindu- le cum ard, m- a cuprins o groază adân că, prea mare pentru nişte biete flăcări pâlpâitoare, şi, pentru o clipă, am avut din nou zece ani, mai plină de disperare şi spe ranţă ca niciodată. Dar salteaua neacoperită, sintetică, nu s- a aprins aşa cum se aprinseseră ciulinii la sfârşit de octombrie. A ars mocnit, după care focul s- a stins. Era ziua mea. Împlineam optsprezece ani.