Ne străduiam să fim împreună. Pînă acum reuşisem. Şi de data aceasta a mers. Eram aceiaşi din celula închisorii: Tadek Szwed, Dziunio Beker, Romek Trojanowski şi cu mine. Ne-am aşezat pe aceeaşi banchetă, fiecare cu bocceau lui pe care ni se permisese să o luăm de la penitenciarul din Tarnów. Aveam cam prea multe lucruri, iar cel mai mult mă deranja un palton pe care mi-l trimiseseră, nu ştiu de ce, părinții prevăzători încă înainte de plecarea din închisoarea de la Jarosław. Era doar varä! Ce şi-or fi închipuit bătrînii? Poate că îmi voi petrece iarna în închisoare sau la muncile agricole sezoniere unde- după cum presupuseserăm ne duceau acum. Acum, cu paltonul şi pe căldurile astea, arătam cel puțin ca,,băiatul mamii". Jandarmii care ne însoțeau nu erau dintre cei mai räi. Aveam voie să conversăm şi chiar ne-au permis să fumăm, fapt de care a profitat imediat Dziunio, fiind singurul fumător dintre noi. Ni se interzisese doar să ne apropiem de ferestrele vagonului. Dar cine ar fi vrut să fugă? Este adevărat, călătoream în necunoscut, însă nu ne gindeam că acolo o så ne fie mai rău decît la închisoare. Intrebati de mai multe ori despre destinația călătoriei noastre, supraveghetorii tăceau milc. In cele din urmă, unul din ei s-a înmuiat şși ne-a informat că mergem,,la muncă". Unde, însă, nu are voie să ne spună. De altfel, în curînd o să ne convingem singuri... Asta însemna că presupunerile noastre erau corecte. Vremea era minunată. Şi nu era de mirare, eram doar la jumătatea lunii iunie. Pe lîngă ferestrele vagonului defilau lanuri de cereale încă verzi, pilcuri umbroase de copaci, sate şi orăşele. Ţăranii care lucrau pe cimp ne salutau, făcîndu-ne cu mîna. Trenul nostru avea o înfăţişare nevinovată. La Cracovia am ajuns chiar la amiază.