PROLOG NECESAR 

Povestirile trebuie spuse, trebuie citite, trebuie ascultate. Spiritul povestirilor este sărăcit atunci când acestea sunt ferecate între paginile unei cărți care se pierde printre rafturile infinite ale unei biblioteci. Este sărăcit atunci când sunt ferecate într-o valijoară care nu va fi deschisă niciodată. Este sărăcit chiar atunci când, deși se află la vedere, sunt lăsate în uitare pe un colț de masă, în dezordine, sau în vraful de cărți de pe noptieră. Spiritul lor este sărăcit și atunci când mâna scriitorului se întrerupe la mijlocul drumului, la mijlocul unui rând, când el este cuprins de îndoială că ceea ce se petrece înlăuntrul lor ar putea fi literatură. Și, nu în ultimul rând, sunt sărăcite atunci când nu le vede nimeni, când nimeni nu le presimte, când nimeni nu transformă un act, un fapt, un gând, într-un episod. O foaie care, ridicată de vânt în odaia pustie, se desprinde de pe birou și poposește pe podea, ca să folosim o imagine, există în spațiu, dar este lipsită de privirea care s-o observe. Nu va fi o povestire dacă nimeni nu-i va vedea zborul unduit prin aer, ridicările și căderile ezitante, dacă nimeni nu va înțelege oscilațiile și celelalte fenomene caracteristice acelei hârtii și acelui vânt. În mod similar, un corp nu va fi un corp care traversează un coridor – de pildă cel al unui Borges încordat, al unui Joyce zvelt, al unui João Cabral firav – dacă nici măcar mintea care îl locuiește nu ar fi atentă la ritmul pașilor care se succed, la deplasarea treptată a picioarelor și a genunchilor, la balansul coapsei. 

Dacă în acel moment corpul ar lua întradevăr ființă, el nu va deveni totuși o povestire dacă acea minte nu va avea grijă să-și amintească pașii și dacă nu o va transforma în cuvinte și litere, sau poate în sunete. De asemenea, povestirea nu se va naște dacă altă minte nu ar dori să și-o însușească așa cum este ea și dacă nu ar recurge la aceleași procedee ca mintea cealaltă. Povestirile sunt pe cât de trecătoare, pe atât de repetitive, sau tocmai de aceea se repetă, pentru că nu acceptă efemeritatea existenței lor. Acea foaie pe care am pomenit-o adineauri – chiar aceeași simplă foaie, având în vedere că nu am recitat versurile scrise pe ea – a zburat de pe masă de un număr infinit de ori și a aterizat de un număr infinit de ori pe aceeași podea. Varietatea de cuvinte folosite pentru a descrie acea mișcare face ca foaia să se împartă între niște povești care, totuși, nu vor fi niciodată infinite. Întrunul sau altul dintre momentele procesului narativ, acest proces fiind considerat ca un act colectiv, neavând importanță cuvintele folosite pentru a o descrie, foaia va redeveni aceeași foaie în aceeași poveste, pentru că unduirile sale, cel puțin în ochii noștri, vor fi aceleași, dar ale altui zbor. Cât despre corp, variabilitatea informațiilor captate în timpul mișcării lui va fi mai mare decât cea a foii, atât datorită unei chestiuni de matematică – există mai multe posibilități de combinare între elemente – cât și prin faptul că un corp nu va fi niciodată la fel ca altul, iar mersul lui João Cabral sau al lui Borges nu va fi niciodată la fel cu cel al lui Joyce, oricâte permutări am lua aici în considerare. Asemenea corpuri vor trebui să înfrunte suferințele altei restricții: finitudinea cuvintelor potrivite pentru a le descrie. 

Pentru că, dacă metaforele aleatorii și elucubrațiile oricărei minți nu sunt finite, metaforele potrivite și elucubrațiile compatibile cu ele sunt. Cuvintele, adică, și tot ce se poate construi cu ele nu sunt infinite decât dacă se decontează doza de coerență și cea de verosimilitate care le sunt atât de drage, sau chiar vreo posibilă doză de frumusețe. Asemenea restricții, alături de vertijul care provoacă eterna apariție a poveștilor și dispariția lor atât de subită, îl pot duce la disperare pe scriitorul diletant, speriat de foaia albă de hârtie. 

Nu de puține ori, el se va lăsa în voia poveștilor neinteresante – în general din cauză că sunt mirobolante – sau le va deturna folosind cuvinte pe care le consideră inedite, pe care le consideră originale și care transmit această impresie pentru că adesea sunt nepotrivite. Scriitorul bun, pe de altă parte, are conștiința caracterului ineluctabil al unor asemenea limitări, și prin aceasta – contrar așteptărilor – se simte ușurat, și nu apăsat de înfrângerea anunțată: este absolvit de necesitatea de a surprinde și își ia în slujba sa toate poveștile banale și toate cuvintele banale niciodată destituite, nici unele, nici celelalte, din lumea aceasta. Nimic nu-l împiedică, totuși, și aici culminează toate sinuozitățile acestui prolog, pe un scriitor diletant (poate având ambiția de a deveni un bun scriitor) să se hotărască să se folosească de ușurința și de libertatea dobândite de alții, de scriitorii buni. Nimic nu-l împiedică pentru că, dacă poveștile și cuvintele folosite pentru a le spune sunt finite, nu are sens să se definească o proprietate asupra folosirii lor, decât dacă am dori – într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat – sfârșitul oricărei literaturi, în afară de cea necitită. Nefiind vorba de așa ceva, este bine să ne lipsim puțin de caracterul absolut al chestiunii autorilor și să putem acorda o valoare, fie ea cât de mică, autorului-plagiator. Nu mă refer la infractori, la indivizi lipsiți de scrupule sau la vreo nouă categorie de hoți de litere. 

Mă refer la cel care, cu modestie și având conștiință, ia cu împrumut o expresie care îl încântă, își permite să folosească un cuvânt uzual al altuia printre cuvintele sale, admite să repoziționeze o frază bună ici, o idee interesantă colo, strict în măsura în care ele pot spune tot ceea ce el nu a știut să spună, atât și nimic mai mult. 

Adică, vorbesc de acela care – în încrengătura poveștilor pe care le reconstituie, le adaptează sau le inventează – adoptă soluțiile celor pe care îi admiră, pentru că știe că în narațiunea sa imprecisă și împleticită nu le va găsi niciodată. E bine să-i dăm o oarecare valoare, având în vedere funcția pe care o îndeplinește, pentru că nu sunt puține poveștile închise între pagini de cărți care se pierd printre rafturile infinite ale bibliotecilor, precum nu sunt puține cele ferecate în valijoare nedeschise niciodată sau cele abandonate uitării pe un colț de masă sau în teancul de pe noptieră. În ceea ce privește orbirile, dragă cititorule, dacă le iau ca pe un plăcut fir conducător și inestimabil pretext pentru portretele pe care le schițez aici, nu este din cauza neputinței pe care le-a provocat-o celor trei de a vedea foile căzând pe podea sau corpurile parcurgând coridoarele, ci pentru că, odată povestite, trebuie să devină povestiri.