Introducere

 Prima lecţie de mindfulness am primit-o la vîrsta de şase ani. Pe atunci trăiam într-un sătuc aflat în imediata apropiere a zonei demilitarizate din Coreea de Sud. Într-o zi de vară, am fost trezită din somn de ţipete şi chiote, urmate de rîsete. Apoi, auzind de afară strigăte şi urale, ma cuprins curiozitatea. Am azvîrlit păturile cît colo, am sărit din pat şi am alergat la geam. M-am uitat, fascinată, la copiii din sat ce ţopăiau în jurul unei biciclete ruginite pe care o descoperiseră într-un tomberon de la baza militară americană. Copiii erau de-a dreptul încîntaţi. Îndemnîndu-se unul pe altul, se urcau cu rîndul pe bicicletă, în timp ce alţii o ţineau şi o împingeau. M-au captivat abţibildurile cu flori roz care se cojeau, ciucurii decoloraţi şi şaua ruginită. Rugina şi aspectul degradat dădeau o notă de duritate şi curaj. Am ieşit în fugă pe uşă şi m-am oprit puţin în afara cercului de copii, privindu-i. Voiam tare mult să mă plimb şi eu cu bicicleta, să mă distrez împreună cu ceilalţi. Dar eram timidă, nu voiam să mă fac de rîs în faţa lor şi mi-era frică să nu mă lovesc. M-am dus la bunicul meu, care mi-a spus: „În loc să-ţi închipui cît o să fie de greu şi de înspăimîntător, uită-te bine cum merg ceilalţi copii pe bicicletă, apoi vino să-mi povesteşti”. A doua zi, am făcut exact cum mi-a spus. I-am urmărit pe ceilalţi copii şi am observat pentru prima oară cum se urcau pe bicicletă, îşi ţineau echilibrul, pedalau şi se opreau. M-am dus la bunicul meu şi i-am povestit ce am văzut. El mi-a spus: „Acum, că ştii cum se face, încearcă doar să stai pe bicicletă. 

Dacă vrei, roagă o prietenă să te împingă puţin”. M-am dus înapoi şi am rugat-o pe una dintre prietenele mele să mă ajute. M-am urcat pe bicicletă şi am căzut de cîteva ori, dar a fost amuzant, fiindcă nu mergeam prea repede şi chicoteam de fiecare dată cînd cădeam. După ce am prins ceva curaj, m-am întors la bunicul meu şi l-am întrebat ce să fac mai departe. Mi-a spus: „În loc să-ţi faci griji pînă unde poţi să mergi sau cît poţi să stai pe bicicletă, gîndeşte-te unde vrei să mergi şi pedalează”. Zis şi făcut. După cîteva încercări, am căzut şi m-am julit la un genunchi. Abătută, m-am dus din nou la bunicul meu şi i-am mărturisit că nu mă simţeam în stare să merg cu bicicleta. Mi-a spus plin de răbdare: „Ţi-ai dat toată silinţa. Odihneşte-te, iar cînd te simţi pregătită, du-te şi mai încearcă o dată”. Am urmat sfatul bunicului şi m-am odihnit pînă cînd mia venit cheful să încerc din nou. Înainte să-mi dau seama ce se întîmplă, eram din nou aşezată pe şaua ruginită, cu tot cîrdul de copii în spatele meu, rîzînd cu gura pînă la urechi de bucurie şi de entuziasm. După toţi aceşti ani, chiar şi după cei 20 de ani de cînd practic mindfulness şi psihoterapie, ori de cîte ori mă aflu într-o situaţie dificilă, încă îmi amintesc vorbele înţelepte ale bunicului meu. Acum îmi dau seama că lecţia primită de la el în privinţa mersului pe bicicletă a fost o introducere în conceptul de „mindfulness”. Fără să-mi ţină predici, m-a învăţat să fiu conştientă de gîndurile şi de emoţiile mele, să mă concentrez asupra prezentului, lăsînd la o parte judecata şi teama de ceea ce s-ar putea întîmpla mai departe.