Valurile se rostogoleau înainte şi înapoi, legănând barca într-un ritm ce se schimba periodic. Prova se înălța ușurel și apoi cobora, în vreme ce valurile mai puternice zguduiau vasul, făcându-l să se bălăngăne puternic dintr-o parte în alta. Căpitanul se străduia să lege bărcuța de un stâlp subțire de oțel, însă docurile, bătute de valuri, se tot retrăgeau, de parcă s-ar fi jucat de-a prinselea. Repetă, răbdător, aceleași manevre, petrecând frânghia destrămată pe după stâlp, dar de fiecare dată când lațul era pe cale să se prindă, părea ca şi cum cineva l-ar fi smucit de-acolo. Era de parcă marea își râdea de ei, arătândule cine e șeful. Bărbatul reuși, în cele din urmă, să prindă barca la podeț, însă nu era clar dacă valurile se săturaseră să-i tot dea de furcă ori dacă experiența și răbdarea căpitanului triumfaseră. — Ați ajuns, dar aveți grijă pe unde puneți piciorul, zise și zvâcni din bărbie către cutiile, gențile și celelalte lucruri pe care le aduseseră. O să vă ajut să scoateți astea din barcă, dar, din păcate, n-o să vă pot ajuta să le duceți până în casă. Aruncă o privire către suprafaţa mării. 

— Cred că ar fi bine să mă întorc cât mai rapid. O să aveți timp să le organizați după ce plec eu. Ar trebui să fie o roabă pe-aici, pe undeva. — Nicio problemă. Garðar schiță un zâmbet înspre celălalt bărbat, dar nu mișcă vreun deget să descarce barca. Își târşâi picioarele și pufni, apoi își îndreptă privirea spre țărm, unde, dincolo de linia plajei, se vedeau câteva case. Ceva mai încolo, câteva acoperișuri licăreau în soare. Era încă devreme, dar lumina slabă, de iarnă, scădea iute. Nu mai era mult până se făcea complet întuneric. 

— Locul ăsta nu-i tocmai plin de viață, zise cu falsă voioșie. 

— Păi, nu. La ce te așteptai? zise căpitanul bărcii fără a-și ascunde surprinderea. Credeam c-ai mai fost pe aici. Poate vrei să te mai gândești. Poți să te întorci cu mine, ești bine-venit. Și pe gratis, evident. Garðar scutură din cap, încercând s-o evite pe Katrín, care încerca să-i prindă privirea ca să poată da din cap a încuviințare. Sau să indice altcumva faptul că ei, una, nu i-ar fi displăcut să se întoarcă. N-o încântase aventura asta la fel de mult ca pe el, deși nici nu i se opusese pe față. Îl însoțise, până la urmă, lăsându-se purtată de entuziasmul și de siguranța lui că totul avea să meargă potrivit planului, însă, acum, părea să șovăie, siguranța i se erodase. Deodată simți, cu putere, că nu-i aștepta decât eșecul total, însă prefera să nu-și imagineze scenariul cel mai prost. Îi aruncă o privire lui Líf, care se ținea de marginea bărcii, încercând să-și regăsească echilibrul pierdut pe pontonul din Ísafjörður. După ce se războise cu răul de mare în cea mai mare parte a drumului, Líf arăta complet răvăşită, abia mai aducând cu femeia plină de viaţă care se arătase atât de dornică să-i însoțească, încât ignorase avertismentele lui Katrín. Nici măcar Garðar nu părea în apele lui; bravada pe care-o arătase în timp ce se pregăteau de drum îi scăzuse. Și Katrín, bineînţeles, abia dacă putea îngăima o vorbă; ședea pe un sac cu lemne de foc, refuzând cu încăpățânare să se ridice în picioare. Singura diferență dintre ea și ceilalți doi era că ea nu așteptase cu nerăbdare expediția. Singurul nerăbdător să debarce era Putti, cățelușul lui Líf, care — în ciuda estimărilor lor pesimiste — se dovedise un adevărat lup de mare. În afară de plescăitul valurilor, tăcerea era absolută. Cum își putuse imagina că avea să iasă ceva bun de-aici? Ei trei, singuri-cuc în miez de iarnă grea, fără electricitate sau încălzire, neputând să se întoarcă decât tot pe mare. Dacă se întâmpla ceva, nu se puteau baza decât pe ei înșiși. Și acum, înfruntând situația, Katrín recunoscu, în sinea ei, că abilităţile lor de a se descurca într-o situaţie erau limitate. Niciunul nu era prea ieșit în aer liber defel, și cam orice altă sarcină la care te-ai fi putut gândi li se potrivea mai bine decât renovarea unei case vechi. Deschise gura vrând să ia o decizie pentru toată lumea și să accepte oferta căpitanului, dar o închise la loc fără nicio vorbă, oftând încet. Momentul trecuse, nu mai era cale de întoarcere și, de-acum, era prea târziu să mai protesteze. Nu se putea învinovăți decât pe ea însăși că se băgase în aiureala asta, fiindcă lăsase să treacă numeroase ocazii în care ar fi putut obiecta ori schimba direcția în care mergeau lucrurile. Ar fi putut, pe tot parcursul discuțiilor despre casă, să sugereze, de pildă, că ar trebui să respingă oferta de a cumpăra o parte din ea, sau să aștepte cu renovarea până în vară, când exista și o cursă regulată cu feribotul. Katrín simți deodată o pală de aer rece și-și trase mai sus fermoarul gecii. Toată povestea asta era ridicolă.