Capitolul 1

 Duminică

 Un scrâșnet înfiorător de pneuri se auzi în pietriș. Apoi o smucitură bruscă, atunci când vehiculul se opri și Helgi fu proiectat de-a lungul banchetei din spate, frecându-și obrazul de materialul aspru și urât mirositor. Asta nu putea fi mașina lui. Deschizând încet un ochi, observă că era întuneric. Apoi șoferul aprinse lumina din plafon și Helgi văzu gunoaiele de pe podeaua mașinii: cutii metalice de băuturi îndoite, o pungă de chipsuri mototolită, șervețele de hârtie folosite, două țigări rupte și un ambalaj de hotdog. Taxiurile chiar deveniseră dezgustătoare în ultima vreme. Dar poate că nu se afla într-un taxi. Să fi profitat de vreo ocazie? Să fi sărit în vreo mașină la întâmplare, în centrul orașului? N-ar fi fost prima dată când Helgi ar fi făcut la beție ceva ce nici n-ar fi visat să facă treaz. Până și să gândească era un chin. Durerea îl săgetă în cap, iar stomacul i se strânse ciudat drept răspuns, iar în clipa următoare începu să vomite. Să stea drept era dincolo de puterile sale, așa că pur și simplu trebui să vomite pe banchetă. Judecând după miros, nar fi fost nimic nou. Hristoase, oare ce-o fi băut? De obicei se ținea departe de genul de poșircă ce te face să te simți într-un asemenea hal. Însă cu siguranță că pileala trebuia să fie responsabilă pentru starea în care se afla. Îi era bine cunoscută senzația de letargie, de creier amorțit, deși trecuseră ani buni de când nu se mai simțise așa. Cuprins de spasm, Helgi izbuti, printr-un soi de miracol, să-și sucească spre marginea banchetei capul, vărsându-și conținutul acid al stomacului pe podea. Mizeria revărsată asupra gunoaielor arăta atât de respingător, încât îl făcu să închidă ochii. Se auzi o exclamație de pe scaunul din față, urmată de un potop de înjurături cu voce tare. 

Chiar și în starea groaznică în care se afla, Helgi tot își dădu seama despre ce era vorba. Nu-și dorea nimeni să i se vomite în mașină. Portiera șoferului se deschise cu un scârțâit metalic, apoi fu trântită la loc, retezând înjurăturile și cufundând în întuneric mașina în care se stinse și lumina din plafon. Urmă zgomotul de pietriș călcat în picioare. Apoi portiera de lângă capul lui Helgi se deschise brusc și aerul rece și proaspăt năvăli înăuntru. Amețeala lui se mai domoli nițel și același lucru se întâmplă și cu durerea de cap. Ușurarea era de nedescris, însă nu i se îngădui să se bucure prea mult de ea. Cineva îl înhăță cu brutalitate de umăr și-l săltă în sus. Helgi vru să protesteze că nimeni n-ar fi trebuit să-l bruscheze așa, însă cuvintele refuzară să-i iasă din gură. Era ca și cum nervii care făceau legătura dintre creier și limbă fuseseră retezați cu totul. Un glas furios pătrunse prin toată confuzia lui, poruncindu-i să coboare din mașină. Pesemne că șoferul voia să scape de el pentru că vomitase în interior. Spre propria sa uluire, Helgi se trezi că-i dă ascultare. Nu avusese de gând să se ridice în fund, însă părea că membrele și mușchii săi acționau din propria lor voință. Un efort concertat și era afară din mașină, în picioare. Inspiră adânc. Aerul proaspăt părea să aibă un gust mai bun ca oricând. Era lună plină, iar cerul era senin și nu se simțea nici măcar o boare de vânt, de parcă lumea ar fi încremenit într-o nemișcare perfectă. Când își dădu capul pe spate pentru a admira cerul nopții, își pierdu echilibrul și se trezi prins de aceeași mână aspră. Helgi se simți recunoscător pentru sprijin: pietrișul de sub picioarele sale părea tare tăios. După ce încetă să se mai legene și reuși să stea mai mult sau mai puțin drept, fu împins și i se comandă să înceapă să meargă. Încă o dată, trupul lui Helgi se supuse fără vreun impuls de la creier. Rămase vag surprins că bărbatul nu-l bruftuluise deloc pentru că-i vomitase în mașină. Totul părea extrem de ciudat, însă nu-și putea organiza suficient gândurile pentru a-și da seama ce se petrece. Poate că se afla în mijlocul unuia dintre acele vise din care te trezești icnind chiar când ești pe cale să te prăbușești de pe o stâncă.