1. Dacă vrei să schimbi ceva, începe azi! 

,,Dacă citeşti asta...felicitări, eşti în viaţă. Dacă asta nu e ceva ce te face să zâmbeşti, atunci, nu ştiu ce este.” Chad Sugg Viaţa este cel mai de preţ dar. Fiecare zi, e o nouă şansă de a mai face un pas către visele noastre. Dacă nu aş fi crezut în vise, nu ai mai citi aceste rânduri. De ce sunt aşa sigură că visele devin realitate? Pentru că dacă ar fi să ne raportăm strict la circumstanţele nefaste în care suntem prinşi de nenumărate ori, ar părea că nu e niciodată momentul potrivit pentru a acţiona şi ne sabotăm singuri prin afirmaţii de genul: ,,O să încep când mă simt motivat!” sau ,,Ce pot eu să fac diferit?” sau ,,Nu sunt suficient de pregătit!” Tocmai aici găsim cheia. Motivaţia nu e o stare permanentă şi e nevoie să intervenim conştient. Imaginează-ţi că dacă am aştepta mereu să ,,avem chef” să facem ceea ce e necesar pentru bunăstarea noastră, nu am mai merge nici la serviciu, iar dacă am aştepta să fim suficient de pregătiţi, am muri aşteptând. Ştiu că nu e mereu uşor, mai ales dacă nu ai nimic şi pe nimeni în jur ca să te motiveze, sau cel puţin aşa şimţi tu. Ce e de făcut în acest caz? 

Întotdeauna se găsesc soluţii. O să vă povestesc puţin despre viaţa mea, pentru că îmi doresc să înţelegeţi că se poate şi nu e doar un alt text motivaţional. Am crescut la ţară, într-o familie modestă şi într-o ţară cu posibilităţi limitate, în care igiena emoţională şi exprimarea emoţiilor erau subiecte tabu. Din păcate, mama a avut mereu probleme de sănătate, iar tata s-a luptat să ne aducă o pâine pe masă. S-au întâmplat multe în viaţa lor pe care nu ar fi trebuit să le văd. 

Bineînţeles că şi părinţii erau victimele unor tipare mentale şi ale unor traume din copilărie pe care nu au avut ocazia şi cunoaşterea să le rezolve. Părinţii nu ne pot învăţa ceva ce nici ei nu ştiu. În ciuda circumstanţelor mereu nefavorabile, eu am fost un copil visător, care găsea mereu un motiv de care să se agaţe. Sunt recunoscătoare că am avut totuşi strictul necesar şi am avut posibilitatea să merg la şcoală. Acolo m-am descoperit destul de mult, deşi erau şi foarte multe limitări impuse de societate. Am descoperit arta la o vârstă fragedă şi cred cu tărie că a fost colacul meu de salvare. În primul an de şcoală pot să zic că am fost permanent într-o criză de astm şi miam petrecut cam tot anul în spital. În ciuda absenţelor de la şcoală, am reuşit să iau premiul întâi, ajungând la zi cu temele şi lecţiile predate. Am început să pictez, să scriu poezii şi să cânt. Visul meu din acea vreme era să devin cântăreaţă.