Prolog

Un om ar trebui să caute ceea ce este, nu ceea ce crede că ar trebui să fie. Albert Einstein (1879–1955)

Când eram copil, visam adesea să zbor. De cele mai multe ori, ieșeam noaptea în curte, mă uitam la stele când, dintrodată, începeam să mă înalț. Simțeam că mă ridic automat primii câțiva centimetri. Dar imediat observam că, cu cât ajungeam mai sus, cu atât progresul meu depindea de mine… de ceea ce făceam eu. Dacă eram prea excitat, prea emoționat de experiență, mă prăbușeam înapoi pe pământ… dur. Dar, dacă îmi păstram calmul, dacă lăsam totul să se desfășoare în ritmul firesc, porneam în sus, tot mai repede, spre cerul înstelat.

Poate că acele vise au constituit în parte motivul pentru care, odată cu trecerea anilor, m-am îndrăgostit de avioane și rachete — de orice m-ar fi putut duce acolo sus, în lumea de deasupra acesteia. Când zburam cu avionul împreună cu familia, îmi țineam fața lipită de geam de la decolare până la aterizare. În vara lui 1968, când aveam paisprezece ani, mi-am cheltuit toți banii pe care-i câștigasem tunzând gazonul la vecini pe un set de lecții de zbor cu planorul cu un tip numit Gus Street de la Strawberry Hill, un mic aerodrom cu pistă de iarbă la vest de Winston-Salem, Carolina de Nord, orașul în care am crescut. Și-acum îmi amintesc cât de tare îmi bătea inima în timp ce trăgeam de butonul mare și roșu care desfăcea frânghia ce mă ținea de avionul de tractare și îmi înclinam planorul spre aerodrom. A fost pentru prima oară în viața mea când m-am simțit cu adevărat singur și liber. Cei mai mulți dintre prietenii mei au avut sentimentul acesta în automobil, dar senzația, cumpărată cu banii mei, de a mă afla la trei sute de metri înălțime într-un planor, era mai intensă de o sută de ori decât ceea ce simțeau ei. În anii 1970, când eram la colegiu, m-am înscris în echipa de parașutism sportiv a Universității din Carolina de Nord. Mă simțeam ca într-un fel de frăție secretă — un grup de oameni care știau ceva special și magic.

Primul meu salt a fost înfricoșător, iar al doilea, și mai și. Dar la al doisprezecelea salt, când am ieșit pe ușa avionului și a trebuit să cad mai bine de trei sute de metri înainte să-mi deschid parașuta (prima mea „întârziere de zece secunde”), am știut că eram pe teren sigur. Am făcut 365 de salturi cu parașuta în colegiu și am acumulat mai bine de trei ore și jumătate de cădere liberă, în principal în formație, cu până la douăzeci și cinci de colegi parașutiști. Deși am încetat să mai sar din 1976, am continuat să am vise animate despre salturile cu parașuta, care erau întotdeauna plăcute. Cele mai reușite salturi erau, de regulă, cele de după-amiază târziu, când soarele începea să coboare sub linia orizontului. Este greu de descris senzația pe care o aveam în timpul acelor salturi: simțeam că mă îndrept spre ceva pe care nu-l puteam numi, dar despre care știam că simt nevoia să mă mai apropii.

Nu era tocmai solitudine, pentru că felul cum săream nu era chiar așa de solitar. Săream câte cinci, șase, uneori zece sau doisprezece oameni deodată, alcătuind formații în cădere liberă. Cu cât erau mai mari și mai dificile, cu atât mai bine. Într-o sâmbătă frumoasă din 1975, săritorii de la universitate și cu mine neam asociat cu unii dintre prietenii noștri de la un centru de parașutism din estul statului Carolina de Nord pentru câteva formații. La penultimul salt al zilei, aruncându-ne dintr-un avion D18 Beechcraft de la 3 200 de metri, am alcătuit un fulg de zăpadă din zece oameni. Am reușit să ne aranjăm în formație completă înainte de a trece de pragul de la 2 100 de metri și astfel am putut să ne bucurăm de optsprezece secunde de zbor în formație printr-un abis clar dintre doi cumuluși impozanți, până să ne despărțim la 1 000 de metri și să ne depărtăm unii de ceilalți pentru a ne deschide parașutele. Până am ajuns la sol, soarele apusese. Dar, grăbindu-ne să urcăm în alt avion și decolând iar cu repeziciune, am reușit să urcăm și să prindem ultimele raze de soare și să efectuăm un al doilea salt la crepuscul. Cu acest prilej, doi membri nou-intrați în echipă făceau prima lor încercare de zbor înspre formație — cu alte cuvinte, să se alăture formației venind dinspre exterior, față de situația când ești baza sau omul de legătură (lucru mai ușor de făcut pentru că, în esență, nu trebuie decât să cazi drept în jos, în vreme ce toți ceilalți fac manevre ca să se prindă de tine). A fost palpitant pentru cei doi „juniori”, dar și pentru cei mai experimentați dintre noi, dându-le plusul nostru de pricepere celor doi săritori care pe urmă aveau să fie capabili să ni se alăture în formații și mai mari.

Eu urma să fiu ultimul care să se alăture tentativei de stea din șase oameni de deasupra pistelor de pe micul aeroport din vecinătatea localității Roanoke Rapids, Carolina de Nord. Tipul aflat în fața mea se numea Chuck. Chuck era experimentat în „munca relativă”, sau MR — altfel spus, în construirea formațiilor în cădere liberă. Ne aflam încă în lumina soarelui la 2 300 de metri, dar sub noi luminile stradale începeau să se aprindă. Salturile de la amurg erau mereu sublime, iar acesta era clar că avea să fie unul minunat. Cu toate că urma să părăsesc avionul la doar circa o secundă după Chuck, trebuia să mă mișc rapid ca să-i prind din urmă pe toți. În primele șapte secunde mă aruncam direct în jos, cu capul înainte. Asta mă făcea să cad cu aproape 160 de kilometri la oră mai rapid decât prietenii mei, astfel încât să pot fi acolo, după ce ei vor fi construit formația inițială. Procedura normală pentru salturile de tip MR era ca toți săritorii să se despartă la 1 000 de metri și să se îndepărteze de formație pentru un maximum de separație.

Fiecare „semnalizează” apoi cu brațele deschiderea iminentă a parașutei, se uită în sus ca să se asigure că nimeni nu se află deasupra lui și trage de firul de deschidere. — Trei, doi, unu… salt! Primii patru săritori au ieșit, urmați îndeaproape de Chuck și de mine. Cu capul în jos în coborâre directă și apropiindu-mă de viteza finală, am zâmbit când am văzut soarele apunând pentru a doua oară în acea zi. După ce ajungeam la ceilalți, plănuiam să îmi întind brațele lateral și să pun astfel în funcțiune frânele de aer (aveam aripi din material textil de la încheieturile mâinilor până la șolduri care opuneau o rezistență imensă când erau complet umflate și la viteză mare) și să-mi îndrept mânecile evazate și cracii pantalonilor înspre aerul care venea spre mine. Dar n-am mai avut ocazia. În timp ce cădeam înspre formație, am observat că unul dintre băieții cei noi se apropiase prea rapid. Poate că mișcarea prea iute printre norii din apropiere îl speriase un pic — amintindu-i că se deplasa cu șaizeci de metri pe secundă spre planeta gigantică de jos, parțial învăluită în întunericul care se așternea. În loc să se alăture lent marginii formației, el dăduse buzna și provocase desprinderea tuturor celorlalți. Acum toți cei cinci săritori se rostogoleau, scăpați de sub control.