Văd universul nu ca pe o colecție de obiecte, fenomene și teorii, ci ca pe o imensă scenă plină cu actori ale căror acțiuni sunt dictate de întorsături de situație și intrigi complicate. Așa că, atunci când scriu despre cosmos, mi se pare normal să aduc cititorii în culise, ca să vadă de aproape cum arată decorurile, cum sunt scrise piesele și care va fi repertoriul în continuare. Am urmărit întotdeauna să transmit viziunea mea asupra modului în care funcționează universul, ceea ce este mai greu decât să expui pur și simplu niște fapte. Uneori, când cosmosul o cere, trebuie să ne încruntăm sau să râdem, așa cum fac și măștile-simbol ale teatrului. Alteori, tot când cosmosul o cere, trebuie să ne speriem de moarte. Așadar, mă gândesc la Moartea într-o gaură neagră ca la un portal spre tot ce mișcă, luminează și îngrozește în univers. Într-o formă sau alta, fiecare capitol al acestei cărți a apărut mai întâi în paginile revistei Natural History, la rubrica „Universul“, între 1995 și 2005. Moartea într-o gaură neagră este un fel de „Top al celor mai grozave lucruri legate de univers“ și cuprinde câteva dintre cele mai citite eseuri pe care leam scris, cu editări minore prin care se asigură continuitatea și reflectarea noilor tendințe din știință. Îți propun această culegere, cititorule, ca pe o posibilă bine-venită abatere de la rutina zilnică.

Pregătirea mea formală în materie de univers privește stelele, evoluția lor și structurile galactice. Prin urmare, n-aș fi putut scrie cu certitudinea autorității despre subiectele variate din această culegere fără privirea atentă a colegilor mei, ale căror comentarii pe marginea articolelor scrise lună de lună au făcut adesea diferența dintre simpla expunere a unei idei și îmbogățirea ei cu sensuri extrase de la frontierele cercetării cosmice. Pentru chestiunile legate de sistemul solar îi sunt recunoscător lui Rick Binzel, fost coleg de facultate, astăzi profesor de științe planetare la MIT. A răspuns la multe dintre apelurile mele telefonice atunci când căutam disperat pe cineva care să verifice ce scrisesem sau aveam de gând să scriu despre planete și mediile lor. Printre alții care au jucat același rol se numără profesorii de astrofizică de la Princeton Bruce Draine, Michael Strauss și David Spergel, ale căror cunoștințe colective în materie de chimie cosmică, galaxii și cosmologie m-au ajutat să sondez cămara cosmosului mai adânc decât aș fi putut-o face singur. Printre colegii mei mai apropiați de aceste eseuri se numără Robert Lupton, de la Princeton, care, fiind educat cum se cuvine în Anglia, îmi lasă impresia că știe totul despre absolut orice. Pentru mai toate eseurile din acest volum, atenția acordată de Robert detaliilor științifice și literare deopotrivă a contribuit la îmbunătățirea în fiecare lună a celor scrise de mine. Un alt coleg, specialist în multiple discipline, care este întotdeauna atent la ce fac, este Steven Soter. Articolele mele par cumva incomplete dacă nu sunt supuse mai întâi atenției lui.