Era o zi de primăvară obişnuită în Istanbul, o după-amiază lungă şi plumburie ca atâtea altele, când a descoperit, cu un gol în stomac, că se simţea în stare să ucidă. Bănuise mereu că până şi cele mai liniştite şi mai blânde femei erau predispuse, în condiţii de stres, la izbucniri violente. Cum nu se considera nici liniştită, nici blândă, apreciase că potenţialul ei de a-şi pierde controlul era considerabil mai mare decât al lor. Totuşi „potenţial” e un cuvânt înşelător. Mai demult, toată lumea spunea că Turcia are mare „potenţial” – şi uite ce ieşise din asta. Aşa că s-a mângâiat cu gândul că nici de potenţialul ei întunecat n-o să se aleagă nimic până la urmă.

Şi, din fericire, Soarta – acea plăcuţă bine păstrată pe care e gravat tot ce se întâmplă şi ce are să se întâmple – o cruţase, în general, de-a săvârşi vreo ticăloşie. În toţi anii ăia dusese o viaţă decentă. Nu făcuse rău nici unuia dintre semenii ei, cel puţin nu cu bună ştiinţă, cel puţin nu în ultima vreme, în afară de faptul că uneori mai bârfise sau mai cârtise, ceea ce n-ar trebui să conteze. La urma urmei, toată lumea face asta – şi de-ar fi fost un păcat aşa de grav, hăurile iadului ar fi dat pe-afară. Dacă pricinuise vreo suferinţă cuiva, acela era Dumnezeu şi, deşi adesea greu de mulţumit şi grozav de năzuros, Dumnezeu nu era deloc rănit. Să răneşti şi să fii rănit – o trăsătură tipic umană. În ochii familiei şi prietenilor, Nazperi Nalbantoğlu

– Peri, cum îi spuneau toţi – era un om bun. Susţinea asociaţii caritabile, le vorbea celorlalţi despre riscurile Alzheimerului şi strângea bani pentru familiile nevoiaşe; se oferea voluntară la azilurile de bătrâni, unde lua parte la concursuri de table, pierzând dinadins; căra mereu în geantă bunătăţi pentru miriadele de pisici vagaboande din Istanbul şi din când în când le castra pe propria cheltuială; supraveghea îndeaproape cum se descurcau copiii ei la şcoală; găzduia petreceri elegante pentru şeful şi colegii de serviciu ai soţului ei; postea în primele şi în ultimele zile ale Ramadanului, însă înclina să le sară pe cele din mijloc; aducea jertfa o oaie vopsită cu henna de fiecare Eid2. Niciodată nu arunca gunoaie pe stradă, nu se băga în faţă la coadă la supermarket sau nu ridica vocea – nici măcar când fusese tratată nepoliticos. Era o soţie, o mamă, o gospodină, o cetăţeană şi o musulmană modernă minunată.

Timpul, ca un croitor iscusit, prinsese laolaltă fără cusur cele două ţesături care îmbrăcau viaţa lui Peri: ceea ce credeau oamenii despre ea şi ceea ce credea ea însăşi. Impresia pe care o lăsa asupra celorlalţi şi percepţia pe care o avea despre sine fuseseră cusute într-un tot atât de desăvârşit, încât nu mai era în stare să spună cât anume din zi dedica lucrurilor pe care le doreau alţii şi cât lucrurilor pe care şi le dorea cu-adevărat. Adesea îi venea să pună mâna pe o găleată cu apă şi săpun şi să frece străzile, pieţele, guvernul, parlamentul, birocraţii şi, dacă tot se apucase, să spele cu săpun şi câteva guri. Era atâta mizerie de curăţat; erau atâtea cioburi de lipit, atâtea greşeli de îndreptat, în fiecare dimineaţă când ieşea din casă scotea un oftat scurt, de parcă ar fi putut risipi dintr-o suflare rămăşiţele zilei de ieri. Deşi punea lumea la îndoială fără greş şi nu era femeia care să rămână tăcută în faţa nedreptăţilor, Peri hotărâse cu nişte ani în urmă să se mulţumească cu ce avea. Tocmai de aceea o şi surprinse ca, într-o zi obişnuită, la treizeci şi cinci de ani, cunoscută şi respectată, să se trezească holbându-se la golul din sufletul ei.