Elizabeth Hoyt - The princess - 1 - Înger și demon PDF

Combinaţia dintre un cal care galopează mult prea repede, o potecă noroioasă în curbă şi o doamnă care merge pe jos nu duce niciodată la ceva bun. Chiar şi în cele mai favorabile circumstanţe, şansele unui rezultat pozitiv sunt deprimant de scăzute. Dar adaugă la asta şi un câine - un câine foarte mare - şi, medită Anna, n-ai cum să eviţi un dezastru. f ' 7 > Calul despre care vorbim sări brusc în lateral când Anna îi ieşi în cale. Mastifful, care alerga în dreptul calului, ţâşni pe sub botul acestuia, ceea ce-l făcu să se ridice pe picioarele din spate, cu copitele lui cât nişte farfurii spintecând aerul. Şi, inevitabil, călăreţul enorm de pe el pică din şa. Bărbatul se prăbuşi la picioarele ei ca un şoim doborât, chiar dacă nu cu aceeaşi eleganţă. În timpul căzăturii îşi pierdu cravaşa şi pălăria tricorn şi ateriză cu un pleoscăit spectaculos într-o băltoacă. Un zid de apă noroioasă ţâşni spre ea, udând-o leoarcă.

Toată lumea, inclusiv câinele, înlemni. „Idiotule”, se gândi Anna, dar nu o rosti cu voce tare. Văduvele respectabile de o anumită vârstă - treizeci şi unu, peste două luni - nu azvârle cu epitete, oricât de pertinente ar fi, în gentlemeni. Nu, nu fac una ca asta. - Sper că nu v-aţi rănit de la căzătură, spuse ea în schimb. Să vă ajut să vă ridicaţi? Zâmbi cu dinţii încleştaţi spre bărbatul ud leoarcă. Acesta nu-i răspunse la fel de diplomat. - Ce naiba căutai în mijlocul drumului, femeie proastă? Bărbatul se ridică din băltoacă, privind-o ameninţător, în modul acela iritant al gentlemenilor care încearcă să pară importanţi după ce tocmai s-au purtat prosteşte. Arăta groaznic cu toată apa aia murdară care picura pe chipul lui palid, ciupit de vărsat. Ochii lui de culoarea obsidianului erau înconjuraţi de gene dese, fără să distragă însă atenţia de la nasul şi bărbia mari şi buzele subţiri, aproape albe. - Îmi pare atât de rău. Anna continuă să zâmbească. Mă îndreptam spre casă. Evident, dacă aş fi ştiut că aveţi nevoie de toată lăţimea drumului... ii i Dar, aparent, întrebarea lui fusese retorică. Bărbatul se îndepărtă cu paşi mari şi apăsaţi, nebăgând-o în seamă nici pe ea, nici explicaţia oferită. Îşi ignoră pălăria şi cravaşa, îndreptându-se ameninţător spre cal, înjurând pe un ton scăzut, ciudat de liniştitor. Câinele se aşeză să privească spectacolul. Calul, un murg ciolănos, avea pielea acoperită de petice decolorate, care din nefericire îl făceau să pară bălţat. Îşi roti ochii la bărbatul cu pricina şi se dădu sfios câţiva paşi mai încolo.

- Aşa-i. Dansează ca o fecioară când o strângi prima oară de ţâţă, piele netăbăcită revoltătoare şi mâncată de viermi, îi murmură bărbatul animalului. Când pun mâna pe tine, odraslă bastardă de cămilă bolnavă şi-un măgar deşelat, îţi frâng gâtul ăla idiot, să vezi tu de nu. Calul ciuli urechile asimetrice ca să audă mai bine vocea liniştitoare de bariton şi făcu un pas nesigur înainte.

Anna îl înţelegea. V>cea acelui bărbat urât îi stârni aceeaşi senzaţie ca o pană trecută peste talpa piciorului: iritantă şi ispititoare în acelaşi timp. Se întrebă dacă avea acelaşi ton şi când făcea dragoste cu o femeie. Spera doar că folosea alte cuvinte. Bărbatul se apropie îndeajuns de mult de calul năucit, încât să-l apuce de căpăstru. Rămase locului o clipă, murmurând obscenităţi; apoi încălecă dintr-o singură mişcare ageră. Coapsele lui musculoase, indecent de vizibile prin pantalonii din piele de căprioară uzi, se strânseră în jurul trunchiului calului, în timp ce întoarse botul animalului. Îşi înclină capul gol înspre Anna.

- Doamnă, o zi bună. Şi fără să arunce măcar o privire în urma lui, o luă la galop pe cărare, cu dulăul alergând lângă el. Într-o clipă dispăru. Apoi nu se mai auzi nici sunetul copitelor. Anna îşi coborî privirea. Coşul ei era în băltoacă, iar conţinutul lui - cumpărăturile de dimineaţă - împrăştiate toate pe drum. Probabil că îl scăpase când se ferise de calul care gonea spre ea. Şi-acum, gălbenuşurile de la o jumătate de duzină de ouă se scurgeau în apa noroioasă, iar un hering singuratic o privea încruntat, de parcă ar fi învinovăţit-o pentru aterizarea lui ruşinoasă. Ridică peştele şi-l scutură.

Măcar el putea fi salvat. Rochia ei gri însă picura jalnic, deşi culoarea propriu-zisă nu diferea mult de noroiul care o acoperea acum. Trase de fuste, încercând să le desprindă de picioare, după care oftă şi o lăsă baltă. Se uită pe drum, în ambele direcţii. Crengile golaşe ale copacilor răpăiră în vânt, deasupra ei. Drumul îngust era pustiu. Anna inspiră adânc şi rosti cuvântul interzis cu voce tare, în faţa lui Dumnezeu şi a sufletului ei etern: - Bastardul! Îşi ţinu respiraţia, aşteptându-se să fie trăsnită sau, mai probabil, să simtă un junghi de vină. Nu se întâmplă nici una, nici alta, ceea ce ar fi trebuit să o neliniştească într-o oarecare măsură. La urma urmei, doamnele nu îi înjură pe gentlemeni, indiferent dacă aceştia le-au provocat sau nu. Şi ea era, mai presus de orice, o doamnă respectabilă, nu-i aşa? Până să ajungă şontâc-şontâc la căsuţa ei, fustele Annei se uscară, întărindu-se. Vara, florile exuberante care umpleau mica grădină din faţa casei o înveseleau, dar în acea perioadă a anului era mai mult un petic de noroi. Înainte să ajungă la uşă, aceasta se deschise deja. O femeie micuţă, cu cârlionţi cenuşii la tâmple, se uită din prag. - Ah, iată-te. Femeia flutură o lingură de lemn pătată cu sos, împroşcându-se neatent pe obraz. Eu şi Fanny făceam tocăniţă de oaie, şi cred că sosul ei e mai bun acum.

Aproape că nici nu se mai văd cocoloaşele. Se aplecă în faţă şi-i şopti: Dar mai avem de lucrat la găluşte. Mă tem că au o textură destul de neobişnuită. > Anna îi zâmbi istovită soacrei ei. - Sunt sigură că tocăniţa va ieşi minunat. Intră în holul înghesuit şi puse coşul jos. Cealaltă femeie se lumină la faţă, dar apoi strâmbă din nas, când Anna trecu pe lângă ea. - Dragă, se simte un miros ciudat de l a . Nu-şi termină propoziţia şi se uită la capul Armei. De ce ai frunze ude pe pălărie? Anna se strâmbă şi pipăi cu degetele. - Mă tem că am avut parte de o păţanie pe drum. - O păţanie? De atâta agitaţie, Mama Wren scăpă lingura. Te-ai rănit? După hainele tale, ai zice că te-ai tăvălit într-o cocină. - Sunt bine; doar puţin udă. - Ei bine, trebuie să-ţi pui numaidecât ceva uscat pe tine, dragă. Şi părul tău - Fanny! Mama Wren nu-şi mai termină fraza şi strigă înspre bucătărie. Trebuie să-l spălăm. Părul, vreau să spun. Teajut să urci. Fanny! O fată tare neîndemânatică, având mâinile roşii şi cu o claie de păr cărămizie, păşi sfioasă pe hol.