Printre gînditorii care, ca Nietzsche sau ca Sfîntul Pavel, au avut gustul şi geniul provocării, un loc de seamă îi revine lui Joseph de Maistre. Ridicînd cea mai măruntă problemă la nivel de paradox şi la rang de scandal, mînuind anatema cu un amestec de cruzime şi fervoare, el avea să creeze o operă bogată în enormităţi, un sistem ce nu încetează să ne seducă şi să ne exaspereze. Amploarea şi elocvenţa înverşunărilor sale, pasiunea pusă în slujba unor cauze de nesusţinut, îndîrjirea de a legitima numeroase nedreptăţi, predilecţia pentru fraza asasină fac din el un spirit lipsit de măsură, care, necatadicsind să-şi convingă adversarul, îl zdrobeşte din capul locului prin adjectiv. Convingerile lui par să respire o mare fermitate: ispitit de scepticism, el a ştiut să răspundă prin aroganţa prejudecăţilor sale, prin vehemenţa dogmatică a dispreţului său. Cei de la sfîrşitul veacului trecut, la apogeul iluziei liberale, îşi puteau oferi luxul de a-l numi „profet al trecutului”, de a-l considera o relicvă sau un fenomen aberant. Noi însă, într-o epocă mult mai lucidă, ştim că ne este contemporan tocmai în măsura în carea fost un „monstru” şi că e viu, actual, tocmai prin latura odioasă a doctrinelor sale. De altfel, chiar dacă ar fi depăşit, el tot ar aparţine acelei familii de spirite ce nu-şi pierd strălucirea cînd moda lor a trecut. Putem să-l pizmuim: a avut şansa, privilegiul de a-i fi derutat deopotrivă pe detractorii şi pe admiratorii săi, de a-i fi obligat şi pe unii şi pe ceilalţi să se întrebe: a făcut el cu adevărat apologia călăului şi a războiului, ori numai s-a mărginit să le recunoască necesitatea? în rechizitoriul contra Port-Royalului, a exprimat oare fondul gîndirii sale sau a cedat pur şi simplu unui capriciu? Unde sfîrşeşte teoreticianul şi unde începe partizanul? Era un cinic, era un pătimaş, sau n-a fost decît un estet rătăcit în catolicism? A întreţine echivocul, a deruta cu convingeri atît de clare ca ale sale – iată un tur de forţă, în mod inevitabil, mulţi au sfîrşit prin a se întreba cît de real e fanatismul său, prin a pune accent pe surdina ce singur a impus-o brutalităţii cuvintelor sale, prin a sublinia insistent rarele lui complicităţi cu bunul-simţ. În ce ne priveşte, nu-i vom aduce insulta de a-l considera un moderat. Ne vor reţine la el tocmai trufia, admirabila impertinenţă, lipsa de echitate, de măsură şi, uneori, de decenţă. Dacă nu ne-ar irita permanent, am mai avea răbdarea să-l citim? A fost apostolul unor adevăruri ce înseamnă ceva doar prin deformarea pătimaşă la care le-a supus temperamentul său.

A transfigurat neroziile catehismului şi a dat locurilor comune ale Bisericii savoarea extravaganţei. Religiile mor din lipsă de paradoxuri: el o ştia, sau o simţea, şi, pentru a salva creştinismul, a încercat să introducă în el ceva mai mult piper şi ceva mai multă groază. În această încercare, talentul de scriitor l-a ajutat în mult mai mare măsură decît pietatea, care, după părerea Dnei Swetchine, ce-l cunoscuse foarte bine, era lipsită de orice căldură. Îndrăgostit de expresia corozivă, cum ar fi putut catadicsi el să rumege veştedele flori de stil ale rugăciunii? (Un pamfletar care se roagă! – Putem imagina, dar nu şi gusta asemenea asociere.) Smerenia este o virtute străină firii sale: n-o caută decît atunci cînd îşi aduce aminte că trebuie să se poarte ca un creştin. Unii din exegeţii săi i-au pus la îndoială, nu fără regrete, sinceritatea, cînd ar fi trebuit mai curînd să se bucure de tulburarea pe care le-o provoca: fără contradicţiile lui, fără echivocurile pe care, din instinct sau din calcul, le-a întreţinut în jurul propriei persoane, cazul său ar fi de mult clasat, cariera încheiată, iar el ar cunoaşte neşansa de a fi înţeles – cea mai rea din cîte se pot abate peste un autor. Există ceva aspru şi totodată elegant în geniul şi stilul său, ceva ce evocă imaginea unui profet din Vechiul Testament dar şi pe aceea a unui om din veacul al XVIII-lea. Cum inspiraţia şi ironia încetează să fie ireconciliabile în el, ajungem să participăm, prin furiile şi butadele sale, la întîlnirea spaţiului cu intimitatea, a infinitului cu salonul. Dar, în timp ce se înfeuda Scripturii pînă la a-i admira de-a valma formulele inspirate şi neroziile, Maistre ura cu intransigenţă Enciclopedia, de care totuşi era legat prin tipul de inteligenţă şi calitatea prozei sale. Impregnate de o înverşunare tonică, scrierile lui nu plictisesc niciodată. În ele, la orice paragraf, îl vedem ridicînd în slăvi sau tăvălind în noroi o idee, un eveniment sau o instituţie, adoptînd faţă de ele un ton de procuror sau de apologet. – „Orice francez prieten al janseniştilor e un prost sau un jansenist.” – „Totul e fabulos de rău în Revoluţia franceză.” – „Cel mai mare vrăjmaş al Europei şi care trebuie zdrobit prin orice mijloace în afară de crimă, cancer funest ce atacă autoritatea de orice fel măcinînd-o neîncetat, fiu al orgoliului, tată al anarhiei, dizolvant universal – acesta e protestantismul.” – „Mai întîi de toate, nu există nimic mai drept, mai erudit, mai incoruptibil decît marile tribunale spaniole, iar dacă la acest aspect general îl adăugăm pe acela al sacerdoţiului catolic, ne vom convinge, chiar şi fără o experienţă nemijlocită, că nu poate exista în univers nimic mai calm, mai ponderat, mai uman prin natura lui, decît tribunalul Inchiziţiei.” Dacă practica excesului ne-ar fi necunoscută, am putea-o învăţa la şcoala lui Maistre, care ştie să compromită, cu egală pricepere, şi ce iubeşte, şi ce urăşte. Noian de elogii, avalanşă de argumente ditirambice, cartea lui Despre Papă l-a cam îngrozit pe Suveranul Pontif, care-a simţit primejdia unei asemenea apologii.

Nu există decît un mod de-a lăuda: inspirîndu-i teamă celui lăudat, făcîndu-l să tremure, silindu-l să se-ascundă cît mai departe de statuia ce i se înalţă, constrîngîndu-l, prin hiperbola revărsată, să-şi cîntărească mediocritatea şi să sufere. Ce noimă poate avea o pledoarie care nu chinuie şi nici nu deranjează, un elogiu care nu ucide? Orice apologie ar trebui să fie un asasinat prin entuziasm. „Nu există om de caracter care să nu tindă spre o anume exagerare”, scrie Maistre, gîndindu-se desigur la sine. Să notăm că tonul tăios şi adesea violent al lucrărilor sale nu se regăseşte şi în scrisori; la publicarea lor, au provocat uimire: amabilitatea pe care-o degajă – cum s-o fi bănuit la doctrinarul furibund? Surpriza, care a fost unanimă, ni se pare, cu trecerea timpului, întrucîtva naivă. De regulă, un gînditor îşi plasează nebunia în operă şi îşi păstrează bunul-simţ pentru raporturile cu ceilalţi; întotdeauna va fi mai dezlănţuit şi mai neîndurător cînd atacă o teorie decît atunci cînd se adresează unui prieten sau unei cunoştinţe. Întîlnirea – faţă în faţă – cu ideea ne face s-o luăm razna, ne întunecă judecata şi produce iluzia atotputerniciei. În adevăr, lupta cu o idee sminteşte: spiritul îşi pierde echilibrul, orgoliul începe să fremete. Dereglările şi aberaţiile noastre sînt provocate de lupta pe care o purtăm cu irealităţile, cu abstracţiunile, de voinţa noastră de-a învinge ceea ce nu există; de aici aspectul impur, tiranic, delirant al lucrărilor filozofice, ca de altfel al oricărei lucrări. Gînditorul ce mîzgăleşte o pagină fără destinatar se crede, se simte arbitrul lumii. În scrisori îşi exprimă, din contră, proiectele, slăbiciunile şi derutele, îşi temperează lipsa de măsură din cărţi şi se odihneşte după truda exceselor. Corespondenţa lui Maistre era a unui moderat. Unii, bucuroşi să găsească în ea un alt om, l-au rînduit de îndată printre liberali, uitînd că a fost tolerant în viaţă doar pentru că-şi vărsa intoleranţa în operă, care, în cele mai bune pagini, glorifică tocmai abuzurile Bisericii şi cruzimile Puterii.